Oglinda si pendulul 4

Și totuși ceva rămâne... Rămâne amintirea de nesfâșiat, înfiptă ca un piron încins în minte, a celor două zile petrecute cu ea la munte. Pe cât de neclare sunt celelalte evenimente , majoritatea copleșite de cadrul anost al Bucureștiului, pe atât de puternic îmi revin, fără efort, acele amintiri. Vigoarea cu care tâșnesc mă sufocă, stârnind reacții de împotrivire, îndemnându-mă să revin asupra hotărârii de a înfrunta trecutul. Plec capul; aceeași lasitate! Dar oricât îmi caut scuze pentru a mă scuti și a mă sustrage unui proces , poate inutil, mă regăsesc mai înverșunat pe urmele acelor doua zile în care parcă concentrez toată relația mea cu Dana, relație ce totuși a durat câteva luni. Acele două zile însă îmi ajung; sunt pata de lumină, singura de altfel, în întregul meu intuneric. Mă ajută un jurnal și niște scrisori din acea perioadă. Jurnal:\"Pare un joc dansul ochilor ei pe conturul buzelor mele și zâmbetul, ca de copil, adresat unor intenții ascunse ce le crede necuviincioase. Râde. Brusc dispare încordarea nervoasă ce mă stăpânește și mă torturează și mă destind sub masajul cald al râsului ei. Rămâne doar o urmă de suspiciune știind că nu mă pot lăsa fără grijă în bancheta de pluș a trenului în voia destinului. Nevoia de control, pe care de la o vreme o simt acutizându-se nu-mi da pace. Verific încă o dată, parcă în grabă dacă bagajele sunt așezate la locul lor, dacă totul este în ordine și apoi cu o privire amuzată și o mină forțat destinsă mă întorc spre ea. Continuă să râdă; o clipă devine serioasă încercând să-mi ghicească starea de spirit, bănuitoare, dar, ațâțată de surâsul meu surâde și ea liniștită...