Nu-i vina toamnei că în mine-o coarnă
Își crește aguridele și umbra:
Acritul dor de vara ce sucumbă
Și spaima neputințelor din iarnă.
Ce dacă-un soare încă se preumblă
Domol pe cer și peste
Scârțâitul
Vina accidentului mi-a aparținut în totalitate; sau cel puțină așa mi s-a spus. Din pricina asta primele două zile în spital le-am petrecut făcându-mi propriul rechizitoriu cu asprime.
Motto:
„… iar timpul întunecat se hrănește din măruntaiele noastre ca un corb și știm că suntem pierduți, și nu ne putem mișca… și acolo sunt vapoare! sunt vapoare!... si, Doamne, murim cu toți în
Iert micile-ți păcate când absența
Mea se-ntâlnește cu-anii tăi cei sprinteni,
Căci fără seamăn crește frumusețea,
Când trena-i o ispită pretutindeni.
Ești nobil și frumos; pentru plăcere
O
Nu poți iubi – negarea-i o rușine! –
Pe cel nechibzuit cu-al său prezent;
Nici tu, chiar de-alți te iubesc pe tine,
Pe nimeni nu iubești, e evident!
De ce îngădui urii să te-ndemne
Ca
E muzica prilej de plâns? Dulceața
Nu te-ndulcește, râsul nu-i de râs?
De ce iubești ce-ți întinează viața
Și dai la schimb dureri pentr-un surâs?
De corzile ciupite pe o liră
Îți tulbură
Sonet VI (traducere/adaptare după W. Shakespeare)
…Deci nu lăsa a iernilor ciolane
Să-ți urâțească verile `nainte
Să-ți treci prin distilare-n dulci flacoane
Comoara tinereții ca părinte.
Ești dăruit din cazna migăloasă
A timpului cu chipul tău frumos,
Dar mai apoi tot el – tiranul – o să
Îți surpe-al frumuseților prinos,
Căci timpul schimbă fiecare vara,
Răpindu-i frunzele,
Văzut-am des cum soarele dezmierde
Înalții munți în zori-de-zi pe creste
Și cum sărutul său câmpia verde
O aurește cu-alchimii celeste,
Ca mai apoi să-ngăduie alaiuri
De nori funești să îi
Sunt prigonit de semeni și de soartă,
Mi-aștept însingurat și trist sorocul,
Zadarnic bat cu plânsu-n marea poartă
A cerului și îmi blestem norocul;
ÎI pizmuiesc pe cei bogați în vise,
Cei
Sonet IV (traducere/adaptare după W. Shakespeare)
Varianta I (2016)
Copil nesocotit, de ce-n iubirea
De sine-ți cheltui darul frumuseții?
Nu-ți dă nimic, ci-ți împrumută Firea
Vremelnic doar
Sonet XXVII (traducere/adaptare după W. Shakespeare)
Când noaptea patul mă îmbrățișează
Și-mi dăruie odihnă celor vii,
Mintea-mi rămâne înăuntru trează
Și îmi pornește-n lungi
Am îndurat – să știi! – cumplita iarnă
A lipsei tale-n anul ce-a trecut
Și am privit afară prin lucarnă
Înghețuri și-ntunerici, abătut;
E dusă vara, iar fertila toamnă,
Ce poartă-n pântec
De ce-aș căta în alte locuri muze,
Când ce respiri, inspiră al meu vers;
Nu merită nectaru-ți de pe buze
S-ajungă-n foi de unde fi-va șters.
Îți sunt dator dacă am scris ceva
Ce stă
Varianta II:
Afurisită fie inima-ți ce-n mine
Și-al meu prieten chinuri a sădit!
Nu-ți e de-ajuns tortura ce prin vine
Îmi trece? Și pe el îl vrei robit?
Privirea-ți crudă mie-mi mă
Sonet LXII (traducere/adaptare după W. Shakespeare)
M-a prins păcatul dragostei de sine
Cu tot cu suflet și cu ochii-mi lași
În gheare și nu-i leac să mă aline
Căci inima i-a devenit
Când soarele își saltă peste zare
Arzânda-i frunte, toți, cu pietate,
Primesc lumina celui ce răsare
Și-omagiază sacra-i maiestate.
Chiar și apoi, neîntrerupt pe boltă
Urcând, păstează-ai
Motto:
„Nu există vindecare decât prin adevăr”
P. Creția
Trecutul nu „a fost”; trecutul există și este produsul ingrat și pururi prezent al imaginației și al memoriei. Dacă tu ești în el și el
E toamnă iarăși, însă nu mi-e teamă
De umbrele copacilor strigoi,
De norii plini ca ugerul de ploi,
De camere cu negura în ramă,
De-avânturi eșuate în noroi,
De vinul ce bolborosește-n
E toamnă când de toamnă nu-ți vorbesc,
Când mă dezbar de vise ca de frunze,
Când am uitat pe unde-mi țin ascunse
Speranțele și ceea ce iubesc,
Când toate fug de mine spre niciunde
Mai repede
În dimineață aceea, X, după mai bine de patruzeci și cinci de ani s-a născut pentru a două oară. Nu a fost nevoie mai întâi să moară pentru asta, ci doar să se cufunde într-un somn adânc și fără
Oprește-te! Þipătul străzii te face atât de tăcută,
Iar smogul – atât de frumoasă! Dacă oamenii
M-ar fi învățat de ce, te-aș fi luat de mână
Și ți-aș fi spus că te prefer singurătății! Nu…
Nu
Sunt sori ce își încheie, după eoni, divina
Menire și în neguri nu-și mai găsesc vreun rost,
Își micșorează trupul și își înghit lumina
Și-apoi dispar din ceruri de parcă nici n-au fost.
Și
Motto:
„Nu există vindecare decât prin adevăr”
P. Creția
Trecutul nu „a fost”; trecutul există și este produsul ingrat și pururi prezent al imaginației și al memoriei. Dacă tu ești în el și el