Poezie
Sonet VII
(traducere/adaptare după W. Shakespeare)
1 min lectură·
Mediu
Când soarele își saltă peste zare
Arzânda-i frunte, toți, cu pietate,
Primesc lumina celui ce răsare
Și-omagiază sacra-i maiestate.
Chiar și apoi, neîntrerupt pe boltă
Urcând, păstează-ai tinereții lauri
Și – chipeș încă – strânge o recoltă
De-admiratori pe calea sa de aur.
Dar când ajunge stins în vârful zilei
Și-ncepe către vest să se retragă,
Toți ochii îl trădează fără milă
Și alți stăpâni zoresc să își aleagă.
La fel și tu: 'n amiezile târzii
Vei fi uitat, de n-o să ai copii!
Sonnet VII (by William Shakespeare)
Lo! in the orient when the gracious light
Lifts up his burning head, each under eye
Doth homage to his new-appearing sight,
Serving with looks his sacred majesty;
And having climbed the steep-up heavenly hill,
Resembling strong youth in his middle age,
Yet mortal looks adore his beauty still,
Attending on his golden pilgrimage:
But when from highmost pitch, with weary car,
Like feeble age, he reeleth from the day,
The eyes, 'fore duteous, now converted are
From his low tract, and look another way:
So thou, thyself outgoing in thy noon
Unlooked on diest unless thou get a son.
002652
0