Cristian Vasiliu

Ne-am obișnuit prea mult să privim moartea cu coada ochiului, întorcându-ne pe jumătate capul în goana vieții, să ne îngrozim și să alegăm și mai repede. Inevitabil către ea. Abia dacă ne-am dezice

Dincolo de un anumit punct – acela al trezirii conștiinței – și dintr-o anumită perspectivă - aceea a culturii –, problema sfârșitului lumii este similară problemei morții. Dacă ignorăm faptul minor

După Socrate – în mod axiomatic – există o legătură biunivocă între Frumos și Bine (adică între etică și estetică) în sfera gândirii afective. În Banchetul (201c) – o lucrare esențială despre iubire

Sunt tânăr, Doamnă, poza alb-negru de pe cont, la care se închină fecioarele nătânge, e proaspătă. –Ndoiala o iau ca pe-un afront și mă răzbun cu-n emo-ticon rotund ce plânge. Sunt tânăr,

Dincolo de un anumit punct – acela al trezirii conștiinței – și dintr-o anumită perspectivă – aceea a culturii –, problema sfârșitului lumii este similară problemei morții. Dacă ignorăm faptul minor

Să ne prefacem totuși că e simplu, Să treci de la minune la dezastru, Să schimbi – ca fisiunea într-un astru – Pluralul într-un singular multiplu Și să te-ntorci estropiat la fastul Culorilor ce

Și-n mine am aflat ca zace Un demon chinuit de sumbra Și cruda poftă de a face Pe întuneric sex cu umbra.

Am să închid c-un zâmbet de mulțumire tomul Iubirii, ca de lacrimi sărate să te cruț Și ca să uiți mai lesne pentru vecie omul Neîntrecut de nimeni în vicii și virtuți. Străini, la șezătoare,

după o idee de N.D. De când într-o noapte Ai căzut în mine Și ai pus aripe Albe unui gând, Ca un fier îmi urlă Sângele în vine Să ating cu ochii Trupul tău plăpând. De atuncea

pentru G. „Cunigunda îl privește cu o gingașă căldură, Ce-i promite că norocu-i e aproape. Dar

Sonetul lui Orfeu Precum Orfeu, păcatul l-am descântat cu lira Ca să te smulg lui Hades din Iad unde-ai căzut Mușcată de un șarpe, dar am pierdut iubirea Pe veci cu îndoială uitându-mă-n

"Dragă prietene, Îmi dau silința să scriu în română. Pe deoparte îmi salvez gândurile și cu ele odată și identitatea mea culturală asaltată cu atâta bunăvoință de fastuoasa cultură franceză, pe

Ciorapii Pe când eram mai simpli și mai noi, Iar Raiul era mai curat Dumnezeu ne-a purtat În picioare Pe fiecare Dintre noi. După ce ne-am îmbibat Cu toate Umorile Lui, ne-a zvârlit

Prea multă primăvară ca să mai trec prin noapte, Când ploaia lasă-n aer infuzia de flori Și, după insomnie, ca să m-adoarmă șoapte De zburători și-un soare ca aurul, în zori. Mă doare primăvara

În ziua-ntâie, dorul m-a hămăit din șanțuri Și-apoi, în cea de-a doua, m-au năpădit furnici De teama-i; în a treia mi-a prins de suflet lanțuri Și-abia în cea de-a patra a șfichiuit din bici; În

De îți asemui ochii cu marea înghețată Și pielea ce-ți miroase îmbietor a mosc Cu-ntinderile albe și caste de zăpadă, Iubita mea, e fiin’că doar iarna o cunosc; Și dacă-ți văd în plete

Nu vom putea opri îmbrățișarea Din clipa asta-n palmele căuș, Căci alte clipe ce aduc uitarea Ne bat și se înghesuie la uși. Vor fi și nopți mai albe și mai scurte Decât cele trăite până

Am scris sonete! Peste două sute... Nici vesele, nici falnice, nici caste, Nici amărui, nici lubrice, nici proaste, Nici bune, nici puține, da’ nici multe. N-am scris pentru rotundele

Ne-am închis amândoi Într-o cameră goală În care lumina intra Printr-o singură fantă La care nu puteam ajunge. După un timp mi-ai spus Că ți s-a făcut atât de dor De cer încât mă

Sfârșit de august. Frunza zile-i arsă Pân’ la nervuri de soare și de teamă Că-i un păcat în fiecare poamă Și-n calendare fila e întoarsă. Smulgând-o, vântul la cules mă cheamă Și-aștept să

Deschid în poală tomuri și sorb înțelepciune, Ca să mai pot în oase și-n suflet să te duc, Ca să-ndulcesc otrava de dor și-amărăciune Și ochii mei de lacrimi cu gânduri să-i usuc. Înghesui între

câteodată, când viața e sură și sari între șine, niciun tren nu se-ndură să vină spre tine!

De îmi aud pianul, de mâna dreaptă-mi strânge Pân’ la durere stânga, de olmul din batist Mi-l recunosc, de ochiu-mi răsfrânt în sticlă plânge, De-mi simt în gură fierea, înseamnă că exist? Și de

Degetele astea înghețate sunt uneltele Cu care îți adun recolta sufletului… Cuvintele ce l-au însămânțat s-au pierdut - Mai bine astfel decât să devină minciuni – În miezul pustiu al unei alte