După cum există o povară a trecutului, tot astfel există și o povară a viitorului; amândouă intră în componența prezentului și a realității în care el se desfășoară. Dacă însă putem fugi de
Căldura mă străpunge prin călcâie;
Pășesc precum fachirii; la amiază
De mine însumi umbra divorțează
Și în zadar o rog să mai rămâie.
Am pulbere în vine; nicio oază
Prin tot deșertul de
Chiar de-ai să te alături acelor ce mă mușcă
Și îmi lovesc obrazul cu palme și noroi,
N-am să-și trimit din turnu-mi asediat, c-o pușcă
Nici ura, nici trădarea prin gloanțe înapoi.
Nu am să torn
Deoarece fiecare teoretician ce a încercat să aducă filozofia pe terenul istoriei și antropologiei a pornit de la o interpretare proprie – uneori absolut originală – a conceptelor de cultură și
Decembrie. Sunt văruiți pereții
Crescuți diform ca unghiile-n burgul
Bătrân și cataleptic; iar amurgul
E prelungirea scurt-a dimineții.
Uitați în ger, pe străzi înfruntă murgul
Neîmblânzit al
Septembrie. Îmi biciuiește vântul
Obrazul drept; pe stângul îl sărută
Lumina unui soare ca o ciută
Lovită-n piept ce-și caută mormântul.
Mi-e umbra tot mai lungă și mai slută;
O las prin
Fi’ndcă steaguri negre sufletele poartă,
Fi’ndcă pretutindeni nu mai sunt perechi
Și-n ferpare scrie că iubirea-i moartă,
Viața o să-mi fie solitar priveghi.
Aș putea-nvia-o într-o altă
Motto:
«Ea: Îmbătrânesc fără tine!
El: Și cu mine ai îmbătrâni!
Ea: Da! Dar nu mi-ar mai păsa!»
Nu-mi trec lumini prin vine, n-am aripi sau coroană;
Nu duc războaie sfinte’n armura mea de
E primăvară. Zorii 'nfloresc prin așternuturi,
Iar eu ca o albină spre tine mă întorn
Ca să adun polenul luminii cu săruturi,
Să îl prefac în miere și-apoi să te adorm.
Dormi! Încă nu e ora să
M-am mânjit din cap până-n picioare
De viață. Sufletul meu este o lingură:
Te poate ajunge oriunde ai fi, însă
Nu mi te poate duce la gură. Vino!
Vino mai aproape să te iubesc cu
Cu toți iubesc Femeia’n
Frumoasele străine
Multiplicată, însă
Eu, prințul din Levant,
Iubesc, târându-mi spleenul,
Femeile din tine –
Reflexii de pe fețe
De magic diamant.
7 III 2012
Copac al meu, grădina-ți tânjește după rouă
Și după umbra-ți blândă cu care o alini!
De ce te smulgi dintr-însa și spre o altă nouă
Grădina pleci de-acuma cu tot cu rădăcini?
Prin garduri ea
Þi-e sete? Apa neagră a gândurilor tale
Ce-mi curge în ureche o voi schimba în vin;
Þi-e foame? Înăuntru ni-s sufletele goale,
Dar înmulțind iubirea te-oi sătura deplin;
Săracă ești? Mă vinde
Din pământul trupului meu primăvara
Cresc brațe spre cerul ochilor tăi. Privește-mă!
Vântul suflă vertical de la mine spre tine,
De jos în sus, ca o iubire tăcută. Oare
Mă poți vedea în mijlocul
Nu am venit să predic – dintr-un pustiu – Iubirea,
Trufaș călcând păcatul, de carne dezlegat;
Pe cât e de frumoasă, pe-atât de slabă-i firea
Umană, iar în mine și zeul e bărbat.
E fad sărutul
Credeam fierbinte-n toate minciunile mințite
De buza ta `nroșită ca pielea unui măr,
Dar iată: mi-e credința atâta de cuminte,
Că dragostea din vorbe-ți se face adevăr.
Se face duh ce iartă
de n-ar fi fost sărutul
n-aș fi avut niciodată
cum
să te iau să mă dau
până ne umplem cearceaful cu scrum
și-aș fi ajuns
din neputință
din neputință
să te sugrum
de n-ar fi fost
Cuminții și-nvățații
Cu toții vor să știe
De-Adam păcătuit-a
Cu-n gând sau cu-n sărut,
Dar eu sunt prea sătul de
O-așa ipocrizie!
Și-n Paradis tot sexul
A fost la început!
Ce este această mișcare a lucrurilor din jurul nostru și a noastră însăși printre lumini și umbre dacă nu tocmai proiecția tridimensională a unui film numit viață. Nu-i putem scrie scenariul,
Când ochiul meu din frunte e-un soare, tu ești lună,
Iar când mă-ntorc în neguri, tu zarea o aprinzi;
Nu stăm de-aceeași parte a lumii împreună,
Ci ne privim prin tulburi și-ntârziate-oglinzi,
Ca
De-mi iei din veșnicia de frământări doar ora
Și trupul tău atavic mi-l dai ca un zaraf
La schimb voi fi de-acuma, pierdut, al tuturora
Și am să-mi lepăd cântul de dragoste în praf.
Ce rost
De când îmi știu menirea, în nesfârșita lume
Pe care-n mine-o cuget, ca Demiurg exist
Și Dragostea există și Sufletu-mi ca fum e,
Doar tu nu ești și Dorul de tine arde Trist.
Tu ești în locu-n
Ar fi putut să fie o stea ce-și lasă coada
– Vremelnică lumină – pe noaptea unui ochi;
Și-ar fi putut – desigur! – să fie doar corvoada
Eternă-a-unui suflet atins de un deochi.
Ar fi putut să-mi
CV