când noaptea-și deschide în mine-abatorul,
de foame te rup ca o haită de câini,
de parcă Isus își hrănește poporul
și nu-mi mai ajunge nici pește, nici pâini;
și-apoi între buze îți sfarăm
Au fost la începuturi doar fulgere-n privire,
Doar tunete în glasuri și umbra unor stropi
De lacrime sub gene, dar iată c-o iubire
A izbucnit deodată în noi ca un potop…
Trecutul se scufundă, iar
Precum de nicăierea o flacără coboară
La cei ce Îl așteaptă pe Dumnezeu de Paști
Să le lumine calea, în sufletu-mi de ceară,
Cu fiecare rugă, de nicăieri te naști.
Îmi întăresc credința, dar nu
Te-aleg cum își alege artistul o bucată
De marmură. Din tine îmi voi sculpta febril,
În atelierul muzei noptatice cu-o daltă
De carne înflorită spre ceruri, un copil.
Te-aleg și el m-alege, căci
La-ntrecerea vieții rămân stingher în urmă
Cu sufletul de flăcări în trupu-mi de atlet,
Dar nu voiesc o altă triumfătoare urnă
În care greutatea de zgură s-o deșert.
Sunt istovit de facla iubirii
Sunt doar un gol în ziduri de nu îmi ești aproape
– Fereastră spre `năuntru –, căci tu, între oglinzi,
Nemărginitu-mi suflet și trupul ce-l încape,
Ai reușit cu vraja iubirii să le prinzi.
Din
Mă ocolești cu-n rictus de milă și de greață
Ce-ți urâțește visul în dimineți, postum!
Te-ntrebi de-a fost iubire?! A fost cu siguranță
Un foc, de ne rămâne sub coaste numai scrum!
Regreți? Îți
Þi-am auzit în zborul de albatroși chemarea
Spre putrezirea-n tihnă, înlănțuiți, în port
Și-am scris aceste versuri, ne’nduplecat, pe marea
Iubirii în furtună, ca un jurnal de bord.
Am navigat
la moarte tata își așteptă rândul,
iar eu cu dumnezeii mă încaier,
căci fără el mă desfrunzește gândul
că sunt cu rădăcinile în aer.
pe-afară vântu-i aspru și locvace
și latră-a neființă
ce convenabil: e noapte
dacă ar fi fost ziuă
nu m-ar fi copleșit
claustrofobia singurătății
ce convenabil: am băut
dacă aș fi fost treaz
m-aș fi gândit la ea
în termeni științifici
ce
Îmi caut noaptea-n perne un gând să mă mângàie
Pe piept și să mă-mpingă-n al somnului abis;
Un gând rotund în care să-mi țin destinu-n frâie
Și care să-mi citească un viitor nescris;
Un gând
Și iată-ne la capăt! Ne-așteptă începutul
Cu alte nesfârșite primejdii si tăceri;
Ne va tăia iubirea învingător trecutul,
Sau am învins fiindcă suntem și azi ca ieri?
Trecutul: la răscruce ne-am
A fost o vreme soare și liniște pe sferă
Și-am cultivat iubirea cu trupurile, goi;
Dar azi, pe dinăuntru, o apăr ca-ntr-o seră
De vifor și de șarpe, de mere și noroi.
O mint pe rădăcină cu
Te-ntrebi cum de atâtea ciudate felinare
În lumea-mi dinăuntru se-aprind ca în povești,
Îmi simți în trup căldura și tot îi dai târcoale
Intrării, însă-n buze să-mi bați nu îndrăznești.
De ce îți
Mă chemi să calc prin tine ca printr-o altă lume,
Să lepăd la hotare trecutul meu întreg,
Să mă dezbrac de piele, să-mi inventez alt nume
Și să mă-ncred în vorba-ți pe care n-o-nțeleg.
Dar eu
glandele mele lacrimare secretă acid
l-am lăsat să se scurgă pe dinăuntru
până când într-o dimineață
m-am trezit cu o cavernă în suflet
o cavernă
în adâncul căreia forfoteau diavoli
o
De veacuri în derivă, tot sufletu-mi, cu plânsul,
L-am prefăcut în groapă pentr-un imens cavou
Al dorurilor, însă, pe când săpam, într-însul
Mi s-a născut și râsul cu-n înmiit ecou.
La fiecare
Nu-i spune Frumuseții pe nume! Nu învață
Nici Dragostea-n oglinda cuvintelor de fum,
Nici Fericirea-n cercul acelor ce-o răsfață,
Ci șovăiala, lenea și-orgoliul, postum.
I-o veșnică răscruce
Voi crește adânc, încet și neștiut,
Cum obișnuiesc să crească iarna
Copacii sau unghiile-n carne,
Până când voi avea statura morții.
Și atunci nu voi mai roși în fața ei.
Voi avea curajul să o
Fiorul prin vertebre înșurubat coboară,
Căci n-am crezut vreodată că mintea mea din malț
Și inima-mi umflată ca un balon – ușoară,
Atât de sus cu tine eu pot să le înalț.
Juma\'te fericire și
Coboară cioclii gerului din lună
Purtându-mă pe umeri spre fiord,
Căci fără tine în trecuta lună
- Noiembrie-am făcut atac de cord.
C-un pumn de zile - cuie de tristețe,
Mi-au sigilat tot
ridică-te... o noua zi la intersecția dintre viața visată
și viața netrăită… întotdeauna exista varianta drumului
care se înfundă… de ce alegem drumul care continuă
la nesfârșit la nesfârșit... am
împlineam vârsta răstignirii… în arena era întuneric,
iar îndoiala nu mă părăsise… și atunci zeul cel mare
s-a apropiat de mine și mi-a spus masându-mi sufletul:
ești pregătit! eu nu mai pot face
femeie vinovată de fiecare cui
ce îmi străpunge limba în noaptea cu pistrui;
de sorii morți sub pleoape; de frigul din noiembre,
ce îmi fărâmițează scheleticele membre;
de capul spart de vise ca
CV