Poezie
de veghe
1 min lectură·
Mediu
la moarte tata își așteptă rândul,
iar eu cu dumnezeii mă încaier,
căci fără el mă desfrunzește gândul
că sunt cu rădăcinile în aer.
pe-afară vântu-i aspru și locvace
și latră-a neființă lung, dulăul,
dar înăuntru e atâta pace
c-aud cum se ascute fierăstrăul.
din propriul trunchi își făurește scutul
ce-oprește vorba, lacrima și teama;
prin ochii lui se scurge-ncet trecutul
și-n ochii mei o vede-acum pe mama.
ca un soldat veghez de-o săptămână
prin friguri și prin doruri la răscruce,
dar e mai bine să îl țin de mână
pân-obosesc, decât să-l țin de cruce.
de neclintit în jurul meu sunt toate;
doar noi ne vom schimba de dimineață,
când așchii mici din tatăl meu pe moarte
vor prinde-n rana sufletului viață.
dar pân-atunci și-așteaptă tata rândul
la moarte, eu – la încă o țigară
și alungat pentru-amândoi, cuvântul
„adio Tată!” a-nghețat pe-afară.
013.384
0
Ultima strofa mi se pare insa a se afla in confluct cu cea dinaintea ei, mult mai dramatica, care ar fi meritat poate sa incheie poezia.