Poezie
Sonet 231
CCCII
1 min lectură·
Mediu
Au fost la începuturi doar fulgere-n privire,
Doar tunete în glasuri și umbra unor stropi
De lacrime sub gene, dar iată c-o iubire
A izbucnit deodată în noi ca un potop…
Trecutul se scufundă, iar oasele ni-s leoarcă
Și ne-am trezit în lumea acvatică străini
C-o singură salvare: să ne-mbarcăm pe-o arcă
Spre malul fericirii perene, clandestin.
`Nainte să se rupă și ultimele diguri,
Urmează-mă sub punte, departe de păcat,
Căci vor pieri cu toții și vom rămâne singuri,
Tu ultima femeie, eu ultimul bărbat.
Pământul tot sub ape de-acum ni s-a închis
Ca sa ne reîntoarcem, Iubito,-n Paradis.
1.VI.2011
001.938
0