Poezie
Sonet 222
CCXCIII
1 min lectură·
Mediu
A fost o vreme soare și liniște pe sferă
Și-am cultivat iubirea cu trupurile, goi;
Dar azi, pe dinăuntru, o apăr ca-ntr-o seră
De vifor și de șarpe, de mere și noroi.
O mint pe rădăcină cu lacrimi și pe frunză
Cu șubreda căldură a unui stins alean
Că tu, jucând o farsă, prin preajmă-i stai ascunsă
Și-i cer să facă poame de fericire-n van.
E-n încăpățânarea cu care-i dau speranța
Ca pe un drog, de-a pururi (și-ți las și ție loc
Alăturea de mine pe talger, în balanța
Vieții și a morții), un tragic nenoroc.
Ce nu poate să moară, nu are-un început!
Să ne trăim, iubito, iubirea la trecut!
28.I.2011
001.871
0