Poezie
Sonet 232
Foamea și setea
1 min lectură·
Mediu
când noaptea-și deschide în mine-abatorul,
de foame te rup ca o haită de câini,
de parcă Isus își hrănește poporul
și nu-mi mai ajunge nici pește, nici pâini;
și-apoi între buze îți sfarăm ulciorul
de sete și cioburi mă taie la mâini,
de parcă blesteme veghează omorul
și timpu-a secat pân` la urmă-n fântâni.
voiam să te chem la banchete-n Gomoră
și-apoi în Sodomă la crunte beții;
voiam să-mi fii mamă, voiam să-mi fii soră
și cea care scoate din mine copii;
voiam să fiu singur cel ce te adoră,
nu vinul și carnea tu însăți să-mi fii!
28.VI.2011
002.023
0