Cristian Vasiliu

Să plec de-acum?! Ce drum îmi mai rămâne Spre orizontul negru și imund, Când drumurile se întorc spre tine Pe-acest pământ, de dor tot mai rotund? Să plec de-acum?! Nu ăsta este

Vara indiană îmi înseamnă fruntea cu mirul După-amiezii. O nouă credință îmi izvorăște Din piept. Te Deum. Un vis ciclic, neîntrerupt De nicio dimineață. Contururile lucrurilor Se topesc

I De când frigul toamnei Calcinează oase, Cu singurătatea Fac un compromis Și-ți trimit mesaje Verzi și dureroase Ca un urlet peste Marele abis. II După-atâtea clipe Puse

În Iunie bat fluturii la poarta Înmiresmată-a florilor cu-aripa, Și-n zborul lor îmi oglindesc risipa De gânduri ce îmi încovrigă soarta. Sub cerul gol – căci Zeii-și uită pipa – Un porumbel

Sunt gelos! În rafturi poezia-mi calpă S-a ascuns de faima altor geniali Scriitori și-n față Desdemona albă Îmi așteaptă pana ca pe un pumnal. ‘Și-oglindește galeș pe retină-mi nurii Ca Morgana

Octombrie! Bat norii de cenușă Cu albe picături de untdelemn Și despărțiri în zăvorâta ușă A sufletului - foc în trup de lemn. Pe-ncheieturi, cu zangăt de cătușă, Cad frunzele dintr-un copac

E toamnă și noaptea se-ntinde de parcă Pe Calea Lactee mor ultimii sori; E toamnă și vântul începe să toarcă Lungi stoluri de păsări din caier de nori; E toamnă și ultimi(i) fluturi din

Iubirea pentru tine mi s-a născut bătrână Și-am îngrijit-o-n suflet ca-ntr-un pios azil Cu-nchipuiri plăpânde și vicioase până A-ntinerit și-ncape în straie de copil. În schimbu-nțelepciunii

Mă spovedesc: în mine n-am așezat iubirea Mai sus de viață fi’ndcă n-o cunoșteam de-ajuns Și-n fuga mea zăluda mi-am vindecat orbirea Abia când la mormântu-mi cu moartea am ajuns. În locul meu

                              &nbs

14.13. Mihai își scoate capul de sub dantela de spumă a valurilor și se întoarce cu tot trupul în direcția plajei încercând sa ghicească unde se află prosopul roșu pe care Irina se

                              &nbs

Cuvintele acestea ce au surpat tăcerea Clădită între mine și tine a reproș Ascund în coji minciuna mai dulce decât mierea, Disprețul și trădarea cu-n țipăt de cocoș! În clopotul din suflet mi-a

Ne-am încheiat războiul cu scrâșnetu-i și trânta Ca o îmbrățișare în care-aș fi murit, Iar azi, în miez de pace, e frig și pe pământ a Căzut din mine fierul iubirii ruginit. În fiecare rană –

De foame-mi se usucă pe buze adevărul, Iar ramul tău devine din ce în ce mai lung Și își ascunde-n slava neprihănită mărul - Acolo unde astăzi eu nu mai pot s-ajung. M-a ars până la seva o vară

De ce te-ascunzi de mine, îmi joci întruna feste Și îmi reziști, gagico, prin baruri la asalt Precum o amazoană? În jurul tău nu este Un altul mai cu vână, mai smead și mai înalt! Îmi dai

Un singur salt! Spre tine, iubito, de pe creste, Când muntele víeții e tânăr și înalt, Peste prăpastii negre – flămânde guri – și peste Fruntariile lumii, cutezătorul salt! N-am aripi; cad în

I Pe-atunci mi-erai amică Consuela Cu țâțe cât Venezuela Cu gura mică, Nasul fin… Aveai un aer cam latin Și mă iubeai – eu mai puțin, Dar îți știam de frică… II De-atâta dor, Oh!

Ne-ngroapă avalanșa în patul tău. Prin coapsă Mi-aleargă în zig-zaguri de-nfometare zimbru’ Dorințelor, dar carnea se-nchide a pedeapsă Și îmi lipești sărutul de pleoape ca un timbru. Cu nara

Când dintre noi distanțe se șterg și se ridică, Foșnind încet, cortina întâiului sărut, Mă-ntreb ce comedie sardonică sau mică Și lașă tragedie în noi a început… Am repetat o viață pentru un rol

Prolog până ieri am crezut că gerul și așteptarea au un sens I dar in dimineața asta am constatat ca blana mizericordiei nu mă mai încape fiindcă am trăit prea intens fără să mă dau jos din

I Dacă ieșiți din casă Purtați măști chirurgicale Ocoliți-vă și nu vă priviți în ochi E periculos Dragostea este foarte Contagioasă II Cei lucizi Cei ce iau vitamine cu egoism Și

Te-am detronat din mine cu prețul nemuririi; Din sufletu-mi albastru de-atâta nenoroc Mi-am șters hieroglifa rotundă a iubirii Și-am însemnat păcatul cu viermii lui în loc. Mă simt ușor căci

De abia când toată perspectiva descurajantă a tavanului pătat ca fundul unei cești de cafea se îngustează până la anulare sub lumina puternică a lămpilor din sala de operație, își îngăduie primele