Poezie

Rânduri fumegânde

1 min lectură·6 septembrie 2012

Mediu

Fi’ndcă steaguri negre sufletele poartă,

Fi’ndcă pretutindeni nu mai sunt perechi

Și-n ferpare scrie că iubirea-i moartă,

Viața o să-mi fie solitar priveghi.

Aș putea-nvia-o într-o altă lume

Albă – a visării, unde nu exist

Și nici tu – mireasă – n-ai primit alt nume,

Însă-aș fi de-atâta bucurie, trist.

De acum pe ochii-mi pleoapa n-o sa cadă,

Căci din lume somnul am să îl alung

Și în miez de neguri o s-aștept să ardă

Lumânarea vieții cu-n fitil prea lung.

Nu îmi cere, totuși, logica iertării –

Chiar de știu atâtea, nu sunt înțelept;

Nici să uit nu-mi cere – valurile mării

Timpului nu-mi spală crucile din piept.

Nu mai are cine să citească-aceste

Rânduri fumegânde – singur am rămas –

Și tot eu le-oi scoate poate-odată peste

Ani, când o să fie timp de parastas.

Îmi vor fi atuncea ca o floare strânsă,

Ca o re’nnoire-a unui legământ

Ancestral: perechea poate-i vie, însă

De iubirea-i moartă, eu îi sunt mormânt.

Fi’ndcă steaguri negre sufletele poartă,

Fi’ndcă pretutindeni nu mai sunt perechi

Și-n ferpare scrie că iubirea-i moartă,

Moartea o să-mi fie solitar priveghi.

001.664

Cristian Vasiliu. “Rânduri fumegânde .” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/cristian-vasiliu/poezie/14013729/randuri-fumegande

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.