Poezie
Sonet 267
(CCCXXXVII)
1 min lectură·
Mediu
Sunt sori ce își încheie, după eoni, divina
Menire și în neguri nu-și mai găsesc vreun rost,
Își micșorează trupul și își înghit lumina
Și-apoi dispar din ceruri de parcă nici n-au fost.
Și eu – odată înger – cu-ai tinereții lauri
Pe frunte, tuturora, am dăruit cu drag
Bucăți de rai, dar astăzi, izvorul meu de aur
Se va opri ca semn că din lume mă retrag.
Nu-i nicio tragedie singurătatea; steaguri
Nu coborî în bernă; nici amintirea trează
Să nu-mi păstrezi! Uitare voi, nu prohod sau baluri.
Nu sunt dintre aceia mărunți ce explodează.
Iar de-ai să cazi în mine, eu n-am să am vreo vină
Că-n veci nu vei găsi-va o cale spre lumină!
013.246
0
imaginile reușite salvează construcția...
Toate bune!