După despărțire

Îmi plac poemele tale, au ritm și idei faine. Vezi acolo, la de sub orizont, că nu merge. Mai degrabă fără orizont, fiindcă orizontul e o linie în care se intersectează suprafața pământului cu bolta cerească.

Nu cred ca este vreo problema cu "sub orizont"... În multe tradiții și religii antice, se considera că soarele coboară sub orizont în timpul apusului. Această idee era asociată cu un ciclu simbolic de moarte și renaștere, sugerând că soarele „dispare” sub pământ noaptea și „reînvie” în zori, ridicându-se din nou la răsărit. În mitologii și viziuni religioase, acest drum subteran al soarelui simboliza o călătorie printr-o lume de dincolo, care adesea era văzută ca lumea umbrelor, a morților sau a misterului...

Recunosc că am vrut şi să te provoc, ocolind sensul prezentat de tine. Dat fiind faptul că poemul are un tipar distopic şi ficţional (toamna ca o revărsare a râului ce separă lumea viilor de lumea morţilor), cu elemente care îl pot încadra şi la categoria palimpsestului mitologic (Styxul, iadul), noaptea de sub linia orizontului capată sens. De fapt, după despărţire, nu mai rămâne decât să vină bătrânul luntraş..., pentru a-l transporta dincolo pe cel căruia visele-i flămânde, nu mai mor pe front. Într-un fina, totul se reduce la muţenie. Iată că, prin a mea provocare, am reuşit să te scot de sub carapace, să atrag cititorii spre un dialog interesant, şi ca să nu rămân dator acestui frumos poem, i-am devoalat sensurile. Felicitări încă o dată!