Nuta Craciun

fiecare femeie ar trebui sa aibă o rochie roșie să poată lumina încăperea fără să spună un cuvânt să simtă cum inima îi bate mai tare când pașii ei străbat străzile orașului să-și amintească

tăcerea ascunde o fântână undeva dar numai de mine știută ea moare încet între pereții de taină ai strigătului

sfinți scufundați în piatră singuri în tristeţea stelelor îndepărtate între piatră și absență fulgerul din venele lor luminează ca o rugăciune piatră aș vrea să fiu să mă șlefuiască

ai 60 de ani și știi că nu ești cea mai bună versiune a ta nu înțelegi de ce cuvintele bune încă te mai fac să plângi în fiecare zi te întâlnești cu oameni toxici ca să îți iei porția de

căutând să-mi golesc inima în noapte sau în orice alt container imens fără memorie am mers cu tine pe cărările și trotuarele noptii fără să ne vedem în ritmul de a trăi din care știam că nu

Tragedia acestui virus mă paralizează, mă simt limitată cu atâta liniște pe cap și cu toate străzile pustii. Nu este ca o retragere benevolă ca să poti reflecta liber între pereții zilelor tale.

m-aș sinucide dar e primăvară un mugur văd pe creanga mea de vis în brațe-mi cântă vesel o vioară vântul m-alintă prin floarea de cais un mugur văd pe creanga mea de vis iar luna ninge dorul

în fiecare vârf de gând o pasăre așteaptă primăvara departe umbra orașului ne îmbracă în roz cuvintele...

mi-ar plăcea să fiu o femeie frumoasă să pot desface în fâșii transparente privirea ta opacă să o simt cum curge peste umerii mei goi să te pot minți doar puțin așa cum fac femeile

în casă ești doar tu și liniștea o auzi cum șuieră pe lângă tine ca un tren de marfă apoi se așează în tomuri albastre pe rafturile reci prin ochii ferestrei lumea pare perfectă poți vedea

taci! așa spui mai multe ochii tăi vorbesc și mâinile tale taci! o să trezești veverițele nopții ațipite între mâinile noastre iar dacă nu-ți poți stăpâni tremurul mâinilor prinde-mă-n

nu te rog despre mine ci despre timp te rog spune-i să se oprească să se oprească sub roțile lui e strivită o pasăre

sunt un om liber pot sa sar cu parasuta sa fac alpinism sa stau tot timpul intr-un carusel sa simt emotia tot mai aproape sa tip sa tip ce joc halucinant caruselul mecanismul acesta e sigur ca

daca te-ai apropia goala ca un copac in iarna privirea mea ar inverzi padurea daca m-ai privi s-ar topi toate iernile din sirul anilor mei intarziati la rascruci daca m-ai atinge nu doar

pe pânza acestei zile umbra dilatată de uimire

roata nopții coboară cerul e cald în privirea ta ca-ntr-un album de familie îngerii se desprind din firesc și aleargă cu noi în ritm de respirație ce frumos să trăim cu paradisul

îmi culc fruntea pe umărul toamnei eterna privighetoare a lui Keats (aceeasi din vertebrele mele) deschide inima unui zambet apropie orizonturi care nu mai incep cu noi printre urmele

în umilință îngenunchez fiecare dintre cuvintele răzvrătite și fac semmnul crucii între ele glasul meu e glasul iluminării CRED in copaci din visul lor s-a născut veșnicia

uneori atingerea se zidește în mine fără capăt teama de uitare se vindecă în semințe

domestică lespede - dorul de tine descătușat ca o sămânță în mine trezesc copacii și respirația lor mă ucide tăcut

nu-ți ridica mâinile de pe umerii mei nu-ți ridica încă mâinile mersul meu albește de teamă cuvintele de pe cruce îmi fac semn dar eu nu pot număra inspre început nici oamenii nu pot să-i iubesc

când vei veni sper să nu-ți par străină mă vei atinge și atunci de sus, va coborî un înger pe-un fulger de lumină și tot ce-a fost durere, va fi de-acum apus. mă vei urca apoi în vârful unei