Poem

Un tablou pe de o parte enigmatic, pe de alta sălbatic/ singuratic și cu starea/ simțământul de părăsire care mă duce spre Colibele grigoresciene, dar și la câteva tablouri rurale ale lui Ludovic Bassarab.
Tare fain!
Hai, citește-l la Radio Agonia!

M-a lovit puțin registru de scriere, frontal, fără umor, fără autoironie.
Nu prea aveam unde să respir, amplifică gravitatea până la simbol.
Recunosc că nu e stilul meu, e o altă filozofie a poeziei aici, căci nu vorbește despre suferință, ci o pune în scenă teatral.
Pentru mine un pic prea teatral, căci nu e o confesiune intimă, nu e cotidian, nu e nici urmă de ezitare.
Dar recunosc că tipul ăsta de expunere directă are un magnetism aparte.

trebuie să spun că poate aici am fost influențată întrucâtva de un documentar pe care l-am urmărit zilele trecute, despre viața indigenilor din zonele cele mai izolate din Alaska. E un loc unde mi-ar plăcea să ajung tocmai datorită sălbăticiei și izolării de lume care se regăsește acolo. Și mi-ar mai plăcea să știu că într-o altă viață am trăit sau voi trăi undeva pe acolo :)

Îți mulțumesc din suflet recomandarea textului, dar mai ales pentru surprinzătoarea legătură găsită cu tablouri ale unor atât de importanți pictori!

am dorit ca acest text să fie o metaforă pentru acceptarea calmă a suferinței, dincolo de ceea ce presupune acest lucru, o întoarcere către căldura și liniștea interioară în momente când te înconjoară doar frigul generat de nefericire și indiferența lumii, o renunțare brutală la lume, o regăsire de sine. Am reușit oare?


Îți mulțumesc mult pentru lectura atentă și apreciere!