întotdeauna am tras bățul scurt

îmi clocotesc în tâmple amintiri noroite,

cu miros puternic de migdale amare.

le car mereu pe umeri,

greutatea lor mă apasă,

mă face uneori să cad

și să mă afund într-un hău întunecat

de nisipuri mișcătoare

-

viața m-a luat la palme devreme.

în viu

mi-a țesut din pielea tânără un preș

pentru picioarele care mă vor călca

și mi-a tatuat pe scoarța cerebrală,

pentru totdeauna,

cuvinte pe care le-am înțeles târziu,

când copilăria a îmbătrânit

și am învățat că lumea nu e chiar așa roz,

când nu mai aveam cui să-i spun

despre rănile

care nu au vindecare

-

închisă în mine ca într-o colivie

înnod lacrimile una de alta,

le așez pe rânduri scurte,

inegale

și scriu cu ele un poem

despre cicatricile aspre pe care le port

pe dinăuntru,

ca un muzeu perpetuu,

ambulant

și încă viu