Solar

chiar îmi e dor de mare, cu tot ce înseamnă ea
...îți mulțumesc.

Ce frumos! Această poezie e o incantație senzorială a verii și a iubirii împărțite în tăceri dulci, o vibrație caldă scrisă în imagini catifelate, unde simplitatea capătă noblețea unui gest nesfârșit. Tonul e tandru și aproape șoptit, ca o adiere ce mângâie pielea serii, iar versurile creează un refugiu solar în care timpul își uită mersul între valuri și îmbrățișări. Metaforele se înalță diafan – „două emisfere de Magdeburg” sau „ciocolatie silabisind nisipul” – revelând o fuziune organică între trup, mare și dor. Ghiocul devine cosmosul miniatural din palma celuilalt, iar pepenele roșu – desfătare împărțită, nevinovată și senzuală, în același timp. Libertatea pulsează ca o chemare în sângele cald, iar iubirea se topește în albastrul fluid al unei ape imaginare, unde visul devine locul de întâlnire al celor doi. Poemul e o reverie lichidă, solară, în care iubirea devine limbajul secret al verii, iar cuvintele, odată scrise, par să respire odată cu pielea și marea. vizualizarea finalului poemului se face involuntar: cum simt libertatea în sângele cald, căluții de mare,
cum timpul miroase-a corali și a sare
mă cuprinzi ca pe o apă albastră
la care împreună visăm. :)

ma bucur nespus, Erika. Mulțumesc.