Diana Manaila

sunt gândul tău frumos pe care îl acoperi cu grijă ca pe o vietate firavă, o fetiță desculță și nu e frig deloc, ci numai teama că îndepărtarea ar presara nea sau totul s-ar divide lăsându-ne în

foamea este un animal hulpav care roade din tine până îți țâșnesc cuvintele unele vulgare precum niște femei la marginea străzii, altele sub formă de urlet, ecou lung, dureros ca un ulcer gastric

intersecția cerului cu pământul este despre noi despre cum încercăm să îl ținem de mână pe Dumnezeu uneori mai buni, alteori mai stângaci cu un fel de teamă de a pierde secunde știm bine că

Și poate că suntem îndestul de cuminți, de smeriți pentru o patrie încercănată cu prea puține arcuri, platose, cu vocea prea lină avem doar tăblițe de scris să ne țină de cald, să rămânem

tu știi că sunt vie mereu pentru tine inima umblă descheiată pe străzi îți merge la pas, știe ca te plac si îți scriu poezii iar tu mă recunoști am același miros de femeie care te întoarce

scriem poezie in loc sa trăim ne dăm intâlnire in drumul spre casă iar merii infloresc si noi decojim pagini albe *** tu plamadesti cuvinte sa avem ce pune pe masa sa omenim timpul poate

nu e atât de greu sa fii blând să împarți zahăr candel furnicilor să cuprinzi strâns la piept femeile care descântau ceaiul, puneau sare călduță în dreptul durerii poți să dai binețe lăcustelor

mă purtai la braț și mi se părea că Dunărea este o poezie în care nimeni nu se va îneca vreodată copiii cresc singuri iar diminețile miros a scorțișoară uneori gândul o ia țopăind

oamenii nu trăiesc nu știu să se abată din drum pentru o poveste zglobie o vafă cu rom o plimbare la braț pe o cărăruie în care Dumnezeu fluieră oamenii merg la pas într-o cumințenie

eram frumoasa lumii agățam la rever soarele în inima mea răsăreau toporași tu îmi descântai fricile îmi făceai coadă spic toată lumea știa ca te-am primit acasă ca sunt femeie blândă și

Când reîncepi să scrii după o lungă lipsă în care inima ta creponată a făcut ghirlande în jurul plecării după ce ai cules umbrele din trupul tău mic și le-ai înghesuit în cerneala albastră

Azi nu am chef sa fiu protocolară să ascult știri să hrănesc protozoare să donez iubire niciunui ONG azi nu voi fi conformă voi umbla în picioarele goale îngropând liniștea voi face un

Eu mă implic ajut văd consider că trebuie este un verb de căpătâi mama m-a învățat că lumea nu așteaptă să se pregătească aorta de triplu tulup Salchow si alte scheme exigente de supraviețuire

știi ca nu uit ușor tăcerea aceea ca de după o moarte ai venit ai plecat ai săpat în mine precum într-un mal m-ai lăsat sa cred ca sunt cel mai trist om din lume o păpădie purtată de vânt eu

Cel mai frumos Mărțișor este o mamă-n viață.

mersul înfipt al zeițelor lumii, gene împăiate, botox dezacorduri pe linia sânilor noxe, politețuri hibrid trageri în poligon simple exerciții de acomodare cu o poezie în doliu la și peste

Dimineața imi ascult ticăitul cu borcanul la tâmple fix cum făceau și vecinii cândva prin pereții vernil când mama asculta pe ascuns Radio Europa Liberă și era frumoasă ca o primăvară stau

portjartierul oricărei femei este un poligon însorit din care s-a tras fix în inimă scriu....vreau să scriu până îmi dă sângele pe dinlături, până se termină numărătoarea pară și începe

și nu te-ai oprit niciodată să aluneci în mine ca un untdelemn să te ghemuiesti să te-nclini să-mi aduci apă vie să-mi asezi lacrămioare în glastră oameni noi vin și pleacă oameni noi se