sunt gândul tău frumos pe care îl acoperi cu grijă
ca pe o vietate firavă, o fetiță desculță
și nu e frig deloc, ci numai teama că îndepărtarea
ar presara nea sau totul s-ar divide
lăsându-ne în
foamea este un animal hulpav care roade din tine până îți țâșnesc cuvintele
unele vulgare precum niște femei la marginea străzii, altele sub formă
de urlet, ecou lung, dureros ca un ulcer gastric
intersecția cerului cu pământul este despre noi
despre cum încercăm să îl ținem de mână pe Dumnezeu
uneori mai buni, alteori mai stângaci
cu un fel de teamă de a pierde secunde
știm bine că
Și poate că suntem îndestul de cuminți,
de smeriți pentru o patrie încercănată
cu prea puține arcuri, platose, cu vocea prea lină
avem doar tăblițe de scris
să ne țină de cald, să rămânem
tu știi că sunt vie mereu pentru tine
inima umblă descheiată pe străzi
îți merge la pas, știe ca te plac
si îți scriu poezii
iar tu mă recunoști
am același miros de femeie care
te întoarce
noi ne lipim privirile
de trenul care va opri nicăieri
într-un spațiu cu gânduri frumoase
un ungher cu iederă bună
să ne ținem de mâini și să împletim bărci
cu care să vâslim până departe
unde
scriem poezie in loc sa trăim
ne dăm intâlnire in drumul spre casă
iar merii infloresc si noi decojim pagini albe
***
tu plamadesti cuvinte
sa avem ce pune pe masa
sa omenim timpul
poate
nu e atât de greu sa fii blând
să împarți zahăr candel furnicilor
să cuprinzi strâns la piept
femeile care descântau ceaiul,
puneau sare călduță
în dreptul durerii
poți să dai binețe lăcustelor
mă purtai la braț și mi se părea
că Dunărea este o poezie
în care nimeni nu se va îneca vreodată
copiii cresc singuri
iar diminețile miros a scorțișoară
uneori gândul o ia țopăind
oamenii nu trăiesc
nu știu să se abată din drum
pentru o poveste zglobie
o vafă cu rom
o plimbare la braț pe o cărăruie
în care Dumnezeu fluieră
oamenii merg la pas
într-o cumințenie
eram frumoasa lumii
agățam la rever soarele
în inima mea răsăreau toporași
tu îmi descântai fricile
îmi făceai coadă spic
toată lumea știa
ca te-am primit acasă
ca sunt femeie blândă
și
Când reîncepi să scrii după o lungă lipsă
în care inima ta creponată a făcut ghirlande
în jurul plecării
după ce ai cules umbrele din trupul tău mic
și le-ai înghesuit în cerneala albastră
Azi nu am chef sa fiu protocolară
să ascult știri
să hrănesc protozoare
să donez iubire niciunui ONG
azi nu voi fi conformă
voi umbla în picioarele goale
îngropând liniștea
voi face un
Eu mă implic ajut văd
consider că trebuie este un verb de căpătâi
mama m-a învățat că lumea nu așteaptă să se pregătească aorta de triplu tulup
Salchow si alte scheme exigente de supraviețuire
știi ca nu uit ușor
tăcerea aceea ca de după o moarte
ai venit ai plecat
ai săpat în mine precum într-un mal
m-ai lăsat sa cred ca sunt cel mai trist om din lume
o păpădie purtată de vânt
eu
mersul înfipt al zeițelor lumii, gene împăiate, botox
dezacorduri pe linia sânilor
noxe, politețuri hibrid
trageri în poligon
simple exerciții de acomodare cu o poezie în doliu la și peste
Dimineața imi ascult ticăitul cu borcanul la tâmple
fix cum făceau și vecinii cândva prin pereții vernil
când mama asculta pe ascuns Radio Europa Liberă
și era frumoasă ca o primăvară
stau
portjartierul oricărei femei este un poligon însorit
din care s-a tras fix în inimă
scriu....vreau să scriu până îmi dă sângele pe dinlături, până se termină numărătoarea pară și începe
și nu te-ai oprit niciodată să aluneci în mine
ca un untdelemn
să te ghemuiesti
să te-nclini
să-mi aduci apă vie
să-mi asezi lacrămioare în glastră
oameni noi vin și pleacă
oameni noi se