mi-ar plăcea să scriu despre iarbă, despre candelabrele păpădiilor,
pașii mici părăsindu-te ca pe un bitum vâscos, sidefiu
mi te-au ținut aproape o lipsă de iubire
și o pereche de mâțe
da, m-ai iubit cu mantă,
a fost ca şi când nu mă prind că Les Chansons de Dalida
nu ar fi fost pentru mine
inima mea, un soi de casă memorială cu un pridvor suav
în care poposesc cititorii în
când m-ai lăsat în urmă
încă aveam un gust sidefiu
o femeie care iși pierduse conturul
un mal în care marea desenează mereu
ce vrea ea
am învățat să pun cuvânt lângă cuvânt
să așez inima
foamea este un animal hulpav care roade din tine până îți țâșnesc cuvintele
unele vulgare precum niște femei la marginea străzii, altele sub formă
de urlet, ecou lung, dureros ca un ulcer gastric
sunt gândul tău frumos pe care îl acoperi cu grijă
ca pe o vietate firavă, o fetiță desculță
și nu e frig deloc, ci numai teama că îndepărtarea
ar presara nea sau totul s-ar divide
lăsându-ne în
viața tatălui meu e la știri
râde, plânge, întreabă de Hana
calculează impozite, taxe, cât la sută suntem
absenți din viața lui sihastră
devine dispneic, alergic la orice formă de liniște
oamenii nu trăiesc
nu știu să se abată din drum
pentru o poveste zglobie
o vafă cu rom
o plimbare la braț pe o cărăruie
în care Dumnezeu fluieră
oamenii merg la pas
într-o cumințenie
mersul înfipt al zeițelor lumii, gene împăiate, botox
dezacorduri pe linia sânilor
noxe, politețuri hibrid
trageri în poligon
simple exerciții de acomodare cu o poezie în doliu la și peste
oamenii te mint,
păcălesc,
te înghesuie pentru ca ești bine,
pe buze sunt culori de cireșe
şi ai o alură frumoasă
cu o tristețe blândă,
care desface braţe
este o greșeală să crezi altcumva
să nu
ce ascunzi pe sub brad?
o mână de poeme
un pahar gol
o treime de ceas în care-mi amintesc despre tine
un fermoar atârnând pe o secţiune de umăr
câteva artificii din strada Domnească
nu am
aș fi călătorit
aș fi lâncezit pe plaje aride
bântuind din apus în apus
cu sandale de iută și o cupă Chablis
în rochița de in caramel
fredonând Chantal Chamberland
noi locuim aici
la o aruncătură de marele roșu
ne-am făcut platoşe din piele lucioasă
avem genunchi blânzi, dar carnea e fermă
ca un sân mângâiat
suntem soldaţii dârzi ai gândurilor noastre
știi ca nu uit ușor
tăcerea aceea ca de după o moarte
ai venit ai plecat
ai săpat în mine precum într-un mal
m-ai lăsat sa cred ca sunt cel mai trist om din lume
o păpădie purtată de vânt
eu
tu știi că sunt vie mereu pentru tine
inima umblă descheiată pe străzi
îți merge la pas, știe ca te plac
si îți scriu poezii
iar tu mă recunoști
am același miros de femeie care
te întoarce
fiecare zi este o geometrie în care mă lungesc ca o umbră într-o baltă de ploaie,
o reflexie vagă
privesc ordonat, consecvent
am fost educată conform să îmbrățișez verbul a trebui pe care îl
și nu te-ai oprit niciodată să aluneci în mine
ca un untdelemn
să te ghemuiesti
să te-nclini
să-mi aduci apă vie
să-mi asezi lacrămioare în glastră
oameni noi vin și pleacă
oameni noi se
mi-e dor de vacanţă
să picur nisipul în palme
să îl fac clepsidră
să mă opresc pe malul albastru
așezând cerul la capătul gleznei
mă întreb cât va ţine lumina
cât vom împleti vântul
ne
că inima mea are
o structură firavă, o pânza de păianjen
în formă de aripi argintii și lumină
cu oglinzi și fetițe zglobii ce îți piaptănă vesele barba
cu tine îmi place să râd, să învârt
îmi place să simt
ploaia, frunzele, rădăcinile, sensul
iutele, sarea şi vinul pudrat
să ascult Beth Hart şi să îmi privesc venele
pulsând compulsiv în ritmul toamnelor descrescătoare
știu câ
port rochia din tafta
în care am făcut dragoste
până la înălțarea soarelui
când umbre gri se-arătau pe străduțe
niște musafiri nepoftiți
doi vâslași și o luntre tăcută
pe Dunărea lină
am
pretind că înțeleg sensul minusculei vieți
în care mi-ar plăcea să mă lăfăi până la capătul literei mari
să îmi închipui lumea sub forma dorințelor mele ascunse
sub soarele anzilor cordilieri
pe
te ghemuieşti domol ca într-o vatră aurie
sub care mocnesc doi trunchi împletiţi în coadă de cal
purtată pe umerii goi, la malul Dunării de unde vin şi pleacă
mii de priviri
intersecția cerului cu pământul este despre noi
despre cum încercăm să îl ținem de mână pe Dumnezeu
uneori mai buni, alteori mai stângaci
cu un fel de teamă de a pierde secunde
știm bine că