Diana Manaila

mi-ar plăcea să scriu despre iarbă, despre candelabrele păpădiilor, pașii mici părăsindu-te ca pe un bitum vâscos, sidefiu mi te-au ținut aproape o lipsă de iubire și o pereche de mâțe

când m-ai lăsat în urmă încă aveam un gust sidefiu o femeie care iși pierduse conturul un mal în care marea desenează mereu ce vrea ea  am învățat să pun cuvânt lângă cuvânt să așez inima

foamea este un animal hulpav care roade din tine până îți țâșnesc cuvintele unele vulgare precum niște femei la marginea străzii, altele sub formă de urlet, ecou lung, dureros ca un ulcer gastric

sunt gândul tău frumos pe care îl acoperi cu grijă ca pe o vietate firavă, o fetiță desculță și nu e frig deloc, ci numai teama că îndepărtarea ar presara nea sau totul s-ar divide lăsându-ne în

viața tatălui meu e la știri râde, plânge, întreabă de Hana calculează impozite, taxe, cât la sută suntem absenți din viața lui sihastră devine dispneic, alergic la orice formă de liniște

oamenii nu trăiesc nu știu să se abată din drum pentru o poveste zglobie o vafă cu rom o plimbare la braț pe o cărăruie în care Dumnezeu fluieră oamenii merg la pas într-o cumințenie

mersul înfipt al zeițelor lumii, gene împăiate, botox dezacorduri pe linia sânilor noxe, politețuri hibrid trageri în poligon simple exerciții de acomodare cu o poezie în doliu la și peste

ce ascunzi pe sub brad? o mână de poeme un pahar gol o treime de ceas în care-mi amintesc despre tine un fermoar atârnând pe o secţiune de umăr câteva artificii din strada Domnească nu am

aș fi călătorit aș fi lâncezit pe plaje aride bântuind din apus în apus cu sandale de iută și o cupă Chablis în rochița de in caramel fredonând Chantal Chamberland

noi locuim aici la o aruncătură de marele roșu ne-am făcut platoşe din piele lucioasă avem genunchi blânzi, dar carnea e fermă ca un sân mângâiat suntem soldaţii dârzi ai gândurilor noastre

știi ca nu uit ușor tăcerea aceea ca de după o moarte ai venit ai plecat ai săpat în mine precum într-un mal m-ai lăsat sa cred ca sunt cel mai trist om din lume o păpădie purtată de vânt eu

tu știi că sunt vie mereu pentru tine inima umblă descheiată pe străzi îți merge la pas, știe ca te plac si îți scriu poezii iar tu mă recunoști am același miros de femeie care te întoarce

fiecare zi este o geometrie în care mă lungesc ca o umbră într-o baltă de ploaie, o reflexie vagă privesc ordonat, consecvent am fost educată conform să îmbrățișez verbul a trebui pe care îl

și nu te-ai oprit niciodată să aluneci în mine ca un untdelemn să te ghemuiesti să te-nclini să-mi aduci apă vie să-mi asezi lacrămioare în glastră oameni noi vin și pleacă oameni noi se

mi-e dor de vacanţă să picur nisipul în palme să îl fac clepsidră să mă opresc pe malul albastru așezând cerul la capătul gleznei mă întreb cât va ţine lumina cât vom împleti vântul ne

că inima mea are o structură firavă, o pânza de păianjen în formă de aripi argintii și lumină cu oglinzi și fetițe zglobii ce îți piaptănă vesele barba cu tine îmi place să râd, să învârt

îmi place să simt ploaia, frunzele, rădăcinile, sensul iutele, sarea şi vinul pudrat să ascult Beth Hart şi să îmi privesc venele pulsând compulsiv în ritmul toamnelor descrescătoare știu câ

port rochia din tafta în care am făcut dragoste până la înălțarea soarelui când umbre gri se-arătau pe străduțe niște musafiri nepoftiți doi vâslași și o luntre tăcută pe Dunărea lină am

pretind că înțeleg sensul minusculei vieți în care mi-ar plăcea să mă lăfăi până la capătul literei mari să îmi închipui lumea sub forma dorințelor mele ascunse sub soarele anzilor cordilieri pe

Cel mai frumos Mărțișor este o mamă-n viață.

te ghemuieşti domol ca într-o vatră aurie sub care mocnesc doi trunchi împletiţi în coadă de cal purtată pe umerii goi, la malul Dunării de unde vin şi pleacă mii de priviri

intersecția cerului cu pământul este despre noi despre cum încercăm să îl ținem de mână pe Dumnezeu uneori mai buni, alteori mai stângaci cu un fel de teamă de a pierde secunde știm bine că