Tudor Gheorghe Calotescu

mestec cu sos de lacrimi fiecare înghițitură oricum la cina mea de taină doar un fulger face pe meseanul iar eu mă visez dansând cu stropii pe un câmp însetat a verde a iarbă a grâu a mii de

sub liniştea ochilor mei locuieşte o herghelie de mustangi prin inimã-mi curge lava într-un fel vezuviu într-un fel submarin golul dintre omoplaţi e dovada cã nu mai sunt nici nemuritor nici

iar încercarea de a da formã perfecţiunii cu o iluzie este doar o iluzie cred cã aceastã infinitã aplecare spre perfecţiune este calea sigurã spre deşertãciune ori doar o iluzie care tinde spre

nici de ce alpinismul îmi pãrea un sport aiurea o luptã ciudatã pentru a cuceri un loc de unde lumea sã parã mai micã numai bunã de o lacrimã dar toţi cei care au atins înaltul au trebuit sã se

se împerecheazã în zbor sãmânţã rotundã aluat dumnezeesc pãsãri sunt inimile noastre care cântã melodii neştiute

deși aroganţa de a fi demiurg sună cumva blasfemic îmi privesc revolta ca pe o dorinţă de înalt apoi înţeleg să fiu cărămidă

e atât imperfect în cuvintele mele încât sfârşesc prin a le blestema mã ard pe buze fierb în inimã clocotesc când şoptesc erup dureros şi mã obosesc apoi cu mirare ca atunci când buzele mele au

poate unde nu mã pricep deloc sã-mi ascund naivitatea sufletului meu necopt lipsit de versatilitate sar atît de grav din gând în gând ca peste nişte prãpãstii care au nevoie de o punte de parcã aş

când inima nu-i decât o pompã şi trupul o biatã carcasã când întunericul sapã în mine şi nu mai am loc de înţeles ei bine abia atunci aleg credinţa ca drog cuvântul ca balsam iubirea ca unic

de mâine o voi lãrgi sã te încapã sã ne cuprindã mint mâine lumea o sã ne înghitã şi vom deveni banali dar tot voi schimba lumea pentru tine mint pentru noi oricum fãrã tine lumea mea nu

poate e ultimul somnambul fãrã normã un fel de inventator al inutilitãţii desãvârşite cu spume la gurã și ochii întorşi pe dos fãrã nicio noimã precum un zombie chinezesc de unicã folosinţã bun

e precum un compas pentru desenat fericirea de un ochi obișnuit să răstoarne afurista asta de lume ca pe un ceva dincolo de orice altceva (o să-i dau într-o zi un nume) ca și vouă tovarăși de

şi mã tot ridic pe vârfuri întind braţele larg atât de mult încât parcã mã pãrãsesc şi devin pãsãri de pradã dedate la vânat de frumos

e un fel de a privi lumea între douã bãtãi de inimã şi o lacrimã sigur e o ştiinţã cam ciudatã care nu vrea sã limpezeascã nimic nici iubirea nici durerea vindecã uneori sufletul dar asta într-un

iar covrigii tot mai scumpi mã întreb Doamne unde mai este locul celui care plãteşte din cotidian în an de multe ori cu sânge pentru

atât de exacte încât tace şi guguştiucul de la pittulongu care îmi cântã pre limba mea de câte ori îndrãznesc sã privesc alte zãri ca sã nu rãtãcesc cumva aiurea limba românã e doar un sentiment

privesc dansul norilor nãscãtor de fulgere calea dintre cer şi pãmânt precum o pedeapsã inexplicabilã un fel de sãrut pãtimaş dintre energie şi

numãr în gând aşa ca sã nu audã nimeni când termin socotelile adun din doi în doi orice lipsã pe mine nu mã pun și totuși parcă dispar în propria prezență câtã noapte poate sã mã încapã între douã

un fluture cât o supernovã face un ultim salt spre întuneric oricum ziua supernovele ca şi toate stelele se ascund cel mai bine numai soarele face pe deşteptul când pe o limbã de clopot un suflet

aş vrea ca bisericile sã fie zidiri din dragoste ca şi chiliile la urma urmei Tu eşti peste tot ce nevoie sã ai de un templu de ce sã aprind lumânãri când ard mai puternic decât orice flacãrã

ca într-o cãutare de leac împotriva înghesuielii lipesc petale de crin imperial pe toţi pereţii aceştia când reci de aşteptare când roşii de cine ştie ce trãire ca pe afişe de multiplã folosire cu