când nu mai ai nimic în inimã
poţi rãsturna cornul abundenţei şi nu vei gãsi vindecare te va roade nimicul cum rod cariile un stejar iar sufletul va atârna jalnic precum o cârpã neagrã pe un cap de voievod mazilit ori mai
mã simt nãscut într-o poianã
dintr-un fir de iarbã repetat cu disperare cã doar aşa se nasc câmpiile în aşteptarea florilor care sã cheme fluturii la tãvãlit de curcubeu prin ploi calde lãsat cu ombilicul netãiat strâns legat
stelele par stropi de ploaie
pe o imensã pânzã de paianjen îmi întind ochii spre dincolo nu caut niciun detaliu nu-mi aduc gândirea sprijin las sufletul liber atât cât sã nu-mi dãuneze grav nu dau gãuri în univers respir ca
poezia se scrie dimineaţa
când îmi zâmbesc din oglindã fericit cã încã nu m-a luat necuratul apoi sar corda ca un apucat joc un pic de şotron între etaje cât sã-mi agit cuvintele ponosite înainte de a le aşeza pe un abur
nu-l poţi închide pe Dumnezeu în cupole aurite
nu ai cum El va fugi de teamã cã îl veţi rãstigni iar din prea mult orgoliu din prea multã mãreţie din nevoia de artefacte precum cine sã mai ştie ce moaşte ori giulgiuri fãcãtoare de minuni cât
te iubesc de mã dor norii
dar şi toate pãdurile înmugurite te iubesc de fiecare datã altfel şi mã tot nasc dupã fiecare îngheţ drastic precum ghioceii ....................... în groapa marianelor dacã oceanul ar dispărea
e bine sã ai gijã ce promiţi
bineînţeles cã ar fi necesarã o instruire înainte de a te risipi în cãutare cred iubito dar nu mai promit nimic cred cã o parte din tine e aici în aceste cuvinte şi în frunzele ce-mi zboarã prin
cel mai mare blestem al omului
ce nu este disperarea de a fi fericit ci mãsura cu care încercãm sã o mãsurãm ca nişte tâmpiţi obsedaţi de cuantumuri delimitãri şi tot soiul de clasamente sterpe precum cel mai cel din cel mai
defectez ca om vizavi de absolut
precum un fluture în faţa unui lan nesfârşit cu maci şi desfac aerul în clipe cât universul sã-şi caute dovezi cã nu e vis cã nu e plãsmuire cã nu e infinit degeaba e aşa caraghios sã fii
filmul vieții este în două nuanțe
precum într-o peliculă fantastică dinaintea sunetului ceva asemănător cu un vis mut fără culoare între întuneric și speranța luminii care rulează direct pe retină primesc înapoi toată iubirea dar și
alerg prin visul meu ca dupã o nãlucã
mã scol transpirat şi înecat în tãceri de parcã am dormit cu moartea caut un pic de soare în fereastra inimii în fapt o cale sã-mi pãstrez dimineţile şi bucuria aceea de a cãlca pe valuri ca pe o
câte dorinţe nesãtule pot avea
sã tot cadă stele sã cadã tot cerul peste toate culmile culmea culmilor e tot o nesãtulã poftã de-a mea şi infinitul şi și și de ce sã nu cadã şi el ce ar putea avea împotriva vrerii mele nici
într-o zi când nu va mai fi zi
din noapte vom înţelege tãcerea ca unic blestem sau o ultimã binecuvântare în mulţimea noastrã inutilã de grai vorbim atât de mult încât nu mai aude nimeni
un pãianjen ţese raze sub felinarul meu
parcã din ce în ce mai galben ca şi cum l-ar prinde toamna obosit iar nebunii ãştia de greieri cântã de parcã ar avea conturile pline copiii râd şi rostogolesc viaţa spre vârf adolescenţii pun de-o
între două sirene imposibile
ca un anunț că se mai și moare din când în când asfaltul miroase a ploaie traversez pe verde pragul dintre zile golesc buzunarele într-un birt de cartier cu patimă cu păcat desfac gândurile în
delfinii sunt poeţii care ne recitã Atlantida
din adânc în mai adânc ne șoptesc povești comprimate precum terra la poli ca sã nu lezeze cerul cu perfecţiunea zborului delfinii au ales oceanul acolo unde plutirea lor mãiastrã seamãnã cu versul
nu mai cãutaţi aiurea un sens vieţii
aşteptând momente potrivite pentru vieţuit sau mai degrabă ascunzându-vã în spatele iluziei ca dupã o perdea transparentã cu speranţa cã veţi surprinde fericirea într-o ipostazã perfectã numai
pe o limbã de cameleon
un fluture cât o supernovã face un ultim salt spre întuneric oricum ziua supernovele ca şi toate stelele se ascund cel mai bine numai soarele face pe deşteptul când pe o limbã de clopot un suflet
sentimentul apei împãrţitã în douã
de un caiac verde pe deasupra unui oraş scufundat (care fãrã o cãmaşã de in ar putea fi fericirea) botezat la masculin doar aşa ca sã poatã despãrţi raiul de iad într-o zi de sâmbãtã este ca şi
mie îmi plăcea să dansez cu buburuzele valsul bucuriei
pe când acum mă simt bunicul pământului deși știu că sunt doar un puști uitat într-o lume mult prea mare pentru el de unde tot mai cânt stelelor cu patima unui greier care se închină bobului de
cine sã ţinã în frâu un popor fericit
când drumul spre ţara minunilor nu are finanţare iar strategiile guvernamentale nu se ocupã mai deloc cu miracolul înfloririi ce nevoie ce viaţã ce sã facem cu atâta bine când fericirea de a avea
locuiesc între douã gãri uitate de tren
pe un câmp paralel cu cerul din când în când sau aiurea cum o şinã petrece o alta într-o inutilã cãutare nu rãtãcesc e chiar domiciliul meu cumva fãrã adresã pentru că nu ştiu exact unde pe care
la colț pe un covor de coji de nucă
cu mâinile umflate de alintul riglei desenez grafice despre cum se poate da colțul fericit pentru că după o viață ca poet până și moartea pare o metaforă privesc adâncul cunoașterii ca pe o
ce nu cuprind nu mã încape dar totuşi mã intersecteazã într-un punct pe care îl numim moarte
oricum acest univers nu a fost zidit de meşterul manole poate cã între douã foste lumi într-un anume fel paralele ar fi recurs la trocul cu sufletul de femeie ar fi putut sã o zideascã pe lylith sau
