poezia

M-am gândit mult la imaginea poetului care „se deplasează cu viteza gândului / când spre roșu / când spre albastru”. În spatele acestor culori percep ascunsă întreaga tensiune a existenței umane. Roșul apare ca materia incandescentă a vieții — pasiunea, carnea, iubirea, suferința, febra interioară. Albastrul, în schimb, pare direcția opusă: răceala lucidă a contemplației, infinitul, singurătatea cosmică, poate chiar liniștea aceea metafizică în care omul face primul pas spre a-și cunoaște mai intim eul.

Și poate că poetul tocmai asta face: se deplasează continuu pe spectrul vizibil al existenței, între extremele sensibilului și ale gândului, parcă ar traduce lumea în frecvențe interioare. Mi s-a creat impresia că poezia vorbește despre cuvinte, dar de fapt ea vorbește despre vibrații pe care limbajul abia reușește să le atingă.