lumea în care ne tot cãutãm inimile

- pe gura unei lãmpi cu gaz
în cãutare - aș fi spus. Aș lăsa și pentru cititori ceva, nu aș spune chiar tot.
Dar asta e doar părerea mea, deci nu are valoare prea mare.
E un text matur. Foarte. Trece dintr-un stil (decadă) în altul/ alta.
Un soi optzecist, cu eliberare douămiistă. Stilul nu e de atac, nici de apărare, nu vrea sa dovedească, nici să se apere. Dac-aș fi forțat de un pistol, aș spune că e un I. Es. Pop minimalist. Dar asta numai și numai dac-aș fi forțat.
În rest, e un text matur, original, delicat și brutal deodată. Ca o siciliană închisă la alb, dar cu metaforă deschisă la negru.
E bun!

Este un text care mi-a plăcut și mie, prin atmosferă generală și modul cum sunt structurate ideile. Mai reușite nu mi s-au părut metaforele, ci comparațiile neobișnuite, în special ultima, „tãcerea asta ca un sãrut apãsat”.
Nu mi-a plăcut referirea la poezie, care putea lipsi, în opinia mea, fiindcă textul nu este nicidecum metapoetic. Dar imaginea în sine, alăturată comparației de care vorbeam mai sus, este poetică, nu pot tăgădui acest lucru („schimbăm subversiv poezie”, da, este ceva original, mai ales prin prezența surprinzătoare a adverbului „subversiv”). Și eu sunt de acord că finalul acela ar trebui regândit, fără clișeul „în căutarea absolutului”. Nici epitetul „aproape infiniți” nu mi-a plăcut.

Ar mai fi mici erori de redactare (sper să nu se supere editorii că le sesizez, dar - ce să-i faci? - defect profesional!): „fistichi”, „repirând”. la fel, am văzut, tot citind ceeea ce postați ce aici, că utilizați tilda în loc de căciuliță la „ă”. Tinde să devină o marcă auctorială. (!)
În ansamblu, este un text meritoriu. Apreciez.