Tudor Gheorghe Calotescu

de mâine o voi lãrgi sã te încapã sã ne cuprindã mint mâine lumea o sã ne înghitã şi vom deveni banali dar tot voi schimba lumea pentru tine mint pentru noi oricum fãrã tine lumea mea nu

poate e ultimul somnambul fãrã normã un fel de inventator al inutilitãţii desãvârşite cu spume la gurã și ochii întorşi pe dos fãrã nicio noimã precum un zombie chinezesc de unicã folosinţã bun

e precum un compas pentru desenat fericirea de un ochi obișnuit să răstoarne afurista asta de lume ca pe un ceva dincolo de orice altceva (o să-i dau într-o zi un nume) ca și vouă tovarăși de

şi mã tot ridic pe vârfuri întind braţele larg atât de mult încât parcã mã pãrãsesc şi devin pãsãri de pradã dedate la vânat de frumos

e un fel de a privi lumea între douã bãtãi de inimã şi o lacrimã sigur e o ştiinţã cam ciudatã care nu vrea sã limpezeascã nimic nici iubirea nici durerea vindecã uneori sufletul dar asta într-un

iar covrigii tot mai scumpi mã întreb Doamne unde mai este locul celui care plãteşte din cotidian în an de multe ori cu sânge pentru

atât de exacte încât tace şi guguştiucul de la pittulongu care îmi cântã pre limba mea de câte ori îndrãznesc sã privesc alte zãri ca sã nu rãtãcesc cumva aiurea limba românã e doar un sentiment

privesc dansul norilor nãscãtor de fulgere calea dintre cer şi pãmânt precum o pedeapsã inexplicabilã un fel de sãrut pãtimaş dintre energie şi

numãr în gând aşa ca sã nu audã nimeni când termin socotelile adun din doi în doi orice lipsã pe mine nu mã pun și totuși parcă dispar în propria prezență câtã noapte poate sã mã încapã între douã

un fluture cât o supernovã face un ultim salt spre întuneric oricum ziua supernovele ca şi toate stelele se ascund cel mai bine numai soarele face pe deşteptul când pe o limbã de clopot un suflet

aş vrea ca bisericile sã fie zidiri din dragoste ca şi chiliile la urma urmei Tu eşti peste tot ce nevoie sã ai de un templu de ce sã aprind lumânãri când ard mai puternic decât orice flacãrã

ca într-o cãutare de leac împotriva înghesuielii lipesc petale de crin imperial pe toţi pereţii aceştia când reci de aşteptare când roşii de cine ştie ce trãire ca pe afişe de multiplã folosire cu

născut dintr-un bulgãre de cer rostogolit prin ţãrâna trecerii oricât mi-aş rupe genunchii fruntea mea cautã tot înaltul nu ştiu sã împreun mâinile a rugãciune nici nu fac crucea mare dar între

pe care şi groapa marianelor ar fi invidioasã încerc sã-mi ridic pleoapele deşi capul mi se turteşte de presiunea absurdã a celor câteva oceane aflate deasupra unele cel puţin îngheţate pe cât de

rãsucesc dealurile din câmpie spre un veşnic pisc e felul meu de a striga cerului din inima pãmântului durerea facerii culeg stele din fiecare bob de rouã de pe florile însãrcinate cu

sfidãm normalul desenãm super-eroi cu mitraliere şi rachete şi asfaltãm totul cã ne pute pãmântul amestecat cu apã apoi ne închidem în tot soiul de izolete şi ne mirãm cã planeta nu ne mai rabdã

înainte de a se face luminã când încã nici soarele nu era pus în centru şi nici nu primise botezul hidrogenului (hidrogenul ãsta e întotdeauna vedeta) doar echipa de paparazii era gata de atac toţi

bineînţeles cã ar fi necesarã o instruire înainte de a mă risipi în cãutare cred iubito dar nu mai promit nimic cred cã o parte din tine e aici în aceste cuvinte şi în frunzele ce-mi zboarã prin

parola va fi un sãrut a nesfârşire sub imperiul florilor de tei acolo unde cresc piramide pentru perechi taj mahaluri şi tot felul de alte construcţii care încearcã aducerea aminte fãrã puncte

nici firul de care atârnã aproape indecis adevãrul strig toate acestea le urlu le plâng apoi mã dau tuturor cu disperarea celui care a înţeles cã nimeni nu are nevoie de nimeni cu felul acela de

de abanos şi lãmâiţã câteodatã duzini de ghiocei rãsfãţaţi dintr-o baladã a omului de toamnã ba şi o mie unu de pitici cât sã-i adun ciorchine pe o razã nebunã din lunã şi îmi tot cresc ferestre în

de la an la an mai tãiat aproape un scurt metraj cu bani puţini şi multe iluzii rãvãşite renunţãri şi automatisme alb negru gri cu durere rup detaliile cu flori de zarzãr ascund într-un

zburând de nebun cu viteza luminii ar face arşice orice amãrâtã de stea iar eu privesc ca un tâmpit cerul nopţii convins cã stelele se învârt aiurea din vina mea pentru cã stau într-un punct fix pe