Tudor Gheorghe Calotescu

era aşa de înţelept şi avea atâta rãbdare cu droaia de nepoţi încât l-am bãnuit de pe atunci cã este însãşi iertarea din biblie ştia aşa de bine geometria încât nu avea nevoie decât de o

sunt învãţat cu sãlbãticiunile de salon am cunoscut mii şi mii de pisoiaşi cu aere de tigrii bengalezi care nu ştiu decât sã lingã sã se alinte şi sã toarcã iar de mârâit mârâie doar

poţi rãsturna cornul abundenţei şi nu vei gãsi vindecare te va roade nimicul cum rod cariile un stejar iar sufletul va atârna jalnic precum o cârpã neagrã pe un cap de voievod mazilit ori

şi o cale subţire spre luminã cât sã mai şi mor pentru a înţelege viaţa ca pe o ranã cerşind vindecarea mã întreb şi râd precum atunci când alergam sã prind luna ca pe un licurici apoi mã

ştie doar sã cânte precum o poianã de brânduşe mai albastre decât orice albastru ca tu sã poţi râde precum atunci când un struţ ţi-a mâncat din palmã de fapt râsul tãu e cumva

trag linii punctate între douã vise cobor înãlţimi şi adun perimetre înmulţesc cumva haosul ca pe o bãnuialã îl ridic apoi la puterea publicã fãrã sã mai caut inutilul cu nautilus nu ştiu

te simt de parcã ai fi un ţipãt din larma asta universalã rupt cumva în douã şoapte ca atunci când luna elibereazã soarele dupã o eclipsã totalã ori precum dubleazã pictorii lumina cu o tuşã

iar constituţia continuu-adaptabilã în funcţie de ce viseazã autorul suprem sã nu mai fie nevoie de judecãtori gras plãtiţi ci doar de un strãluminat preafericit care sã strãfulgere pe fiecare

de unde sã-mi caut evadãrile trupeşti spre oriunde ori spre nicãieri sfârşesc ca un netot mãsurând firescul cu fantasme urcat parcã pe lunã dirijând mareele ca un criminalist celebru decâzut

nici dorinţei nesãbuite de a tot avea ca un alt fel de a te droga cu infuzie de tine însuţi oricum nu existã decât o micã oazã unde se pot adãpa sufletele înainte de a pleca iar poeţii

bineânteles că-mi stiu părintele și vă rog să terminati cu glumele nesărate apoi m-am născut și am început să plâng

se pare că nu se uitã niciodatã poate de aceea altoiesc cuvintele cu pulbere de zâne şi împart fulgii când în oameni de zãpadã buni când în avalanşe dezastroase cu spiriduşi hidoşi cine

oceanul atlantic se varsă în munții carpați cu totul cu fiecare strop cu marea mediterană cu marea neagră cu bosforul cu gibraltarul până dincoace de strâmtoarea magelan cu toate

într-un anume fel-paralele aș fi recurs la trocul cu sufletul de femeie aș fi putut să o zideasc pe lilith sau pe eva sau mai știu eu pe ce altă minune ana era oricum deja pățită

un fel troc ad-hoc cu lunã plinã la un colţ de rãsãrit pe un sirag de scoici îndrãgostite şi-un vals de cuvinte atent mãcinate între douã ape doar poeţii sunt nişte bieţi muritori care-şi

grija lui este economia de material şi un strop de profit cât privește eternitãţile nu are nimic de comentat oricum are atâtea guri de hrãnit încât nu are timp nici pentru mãsurarea

ca și cum mi-aș chema inima dintr-o turmă bălțată cu speranța că mai vrea să bată în pieptul ăsta anonim decorat de suferințe și speranțe precum un general african care a cules ultimul

rămân pironit precum o cruce neînțeleasă un fel de povară în calea uitării sau doar subțirele legământ dintre două iertări și o căutare parcă din ce în ce mai absurdă a unei ieșiri din

precum un neon uitat aprins în miez de zi calc pe tăceri ca și cum ar fi pietre de sprijin pe un pârâu tulbure și așa de rece precum logica din care se naște ilogica mă destram

apoi îți privesc somnul te ating ușor de tot nu cumva să dispari precum visele dimineața întind gândul ca pe un resort numai bun pentru un perpetum mobile dar inima îmi tresaltă

îngerii frământă alţii mai breji și-i lasă la dospit de ploi robii se lãfãie în infint precum puii cloştii în nisip carele hurducãnesc cãrând poloboace cu luminã așa se descântã

cu veştmântul albastru argintiu suflecat aura un pic transpiratã şi tãlpile goale adâncindu-se în desãvârşirea lutului precum olarii ori cãrãmizarii îl şi vãd cântând cu îngerii alãturi cu

impasibil la emoția mea luna se pregătește de eclipsă e din ce în ce mai rotundă ca mai toate pietrele acestea care se învârt în neștire cu monotonie invariabil plictisitor singura ei

ca un fel de înainte de orice înainte când încă nu știa nimeni să nu știe durerea facerii și desfacerii martorul trecerii prin fiecare dimensiune este punctul de dinaintea