Ziarul

O săptămână de vacanță rămasă, apoi clasa a douăsprezecea. Trei luni scurse ca o respirație.

Un ziar sosit din Damasc, purtând un poem trimis cu patru săptămâni în urmă. Colegul intră în prăvălie cu ziarul în mână, îl așază pe masă între noi, zâmbet cald, felicitări. Îi recitesc poemul, iar și iar, în timp ce el își soarbe limonada și vorbește despre har, despre invidie.

Seara, prăvălia se închide peste bucuria mea neterminată. Merg singur, altfel decât ceilalți, înalt și firav în haine decolorate pe care nu le-am privit niciodată în oglindă. Pe strada Fatimei nu mai aprinde nimeni lumina de seară. A plecat cu familia, fără să știe că-i priveam fereastra în fiecare noapte.

În buzunar, țin poemul decupat din ziar, împăturit de atâtea ori încât cerneala s-a șters pe margini. Nu l-am arătat nimănui.

Acasă, mama în bucătărie, tata în odaia lui. Îi pun tatălui în palmă banii din buzunare, câștigul meu pe o săptămână de muncă. El îi strânge fără să mă vadă. Nimic despre ziar. Nimic despre poem.

Pe fața mamei, riduri noi. Spală vase în tăcere. Buretele scârțâie pe porțelanul alb, iar lacrimile îi curg fără sunet, în apa clăbucită.

Tata vrea să divorțeze. Iubește pe altcineva acum.

Ziarul din mâna mea îi atinge obrazul ud.

Ușa camerei se închide peste plânsul meu. Răsfoiesc teancul de ziare vechi pe podea. Foile se umezesc sub mâna mea. Cu un rest de creion, scriu pe marginea udă un poem nou.

Afară, un uguit. Atât.