Sorin Busicescu

Dimineața, într-un colț liniștit al internetului, platforma oftează ca o seră veche. Nu se mai laudă, nu mai strigă — doar foșnește, ca un ghiveci care încearcă să-și amintească ce floare trebuia să

La început nu a fost cerul. Nici pământul. Nici apele. La început a fost femeia cu neștiutul în pântec. Mergea prin neființă cu pasul rar, ca și cum fiecare mișcare ar fi putut deschide o

Uneori, în locurile unde ar trebui să domnească dialogul, se așază o liniște forțată. Nu pentru că oamenii nu ar avea ceva de spus, ci pentru că cineva apasă pe butonul de „off-topic”. Asemenea

M-am lovit de o specie care-și poartă metaforele ca pe niște pene grele legate de umeri. Le flutură solemn, se uită în sus și așteaptă să se ridice. Dar penele alea nu-s făcute să zboare, ci să

Ce voi simți eu, oare, când voi muri ultima dată? Nu, nu trupul — acela se întoarce oricum în alfabetul materiei — ci gândul, acea fărâmă de sine, care încearcă să se opună întunericului. Va fi

O viață întreagă — doar un minut rămas — am trăit în logica lucrurilor, în ordinea care nu întreabă, doar răspunde — cu o politețe rece, aproape birocratică. M-am format în linii

Părinții noștri se sting ca niște piese uzate, uitate într-un depozit unde lumina abia mai respiră. Timpul îi roade încet, cu răbdarea unui strung obosit care a uitat finisarea, și acum mușcă

🌿 Simbioza Ne-am crescut unul pe altul în voia timpului, din două ramuri tinere care au învățat aceeași umbră. Ne-am amestecat amintirile ca două cerneluri care nu se mai pot separa — și curg în

Cu gesturi lente își drege rochia — ca și cum ar potrivi seara pe umeri. Aerul se strânge în jurul ei ca un gând care se ferește de lumină. Ușor absent, îmi așez cravata. Pulsul mă apasă mocnit pe

Parcul îi știa de‑o viață. Le numărase pașii, le ascultase tăcerile, le învățase ritmul ca pe o rugăciune veche. Râdeau rar, dar râsul lor avea greutatea unor clopote joase. Toamna îi strângea sub