Ce voi simți eu, oare,
când voi muri ultima dată?
Nu, nu trupul —
acela se întoarce oricum
în alfabetul materiei —
ci gândul,
acea fărâmă de sine,
care încearcă să se opună
întunericului.
Va fi
O viață întreagă
— doar un minut rămas —
am trăit în logica lucrurilor,
în ordinea care nu întreabă,
doar răspunde —
cu o politețe rece,
aproape birocratică.
M-am format în linii
Strâmtoarea ei
nu se lasă citită cu hărți vechi.
Apele dansează după voia lor,
curenții se încolăcesc ușor,
încât busola își uită nordul
și fiecare val e o șoaptă de sirena.
Creionată pe hârtie, e
Părinții noștri se sting
ca niște piese uzate,
uitate într-un depozit
unde lumina abia mai respiră.
Timpul îi roade încet,
cu răbdarea unui strung obosit
care a uitat finisarea,
și acum mușcă
🌿 Simbioza
Ne-am crescut unul pe altul
în voia timpului,
din două ramuri tinere
care au învățat aceeași umbră.
Ne-am amestecat amintirile
ca două cerneluri
care nu se mai pot separa —
și curg în
Cu gesturi lente își drege rochia —
ca și cum ar potrivi seara pe umeri.
Aerul se strânge în jurul ei
ca un gând care se ferește de lumină.
Ușor absent, îmi așez cravata.
Pulsul mă apasă mocnit pe
Parcul îi știa de‑o viață.
Le numărase pașii,
le ascultase tăcerile,
le învățase ritmul
ca pe o rugăciune veche.
Râdeau rar,
dar râsul lor avea greutatea
unor clopote joase.
Toamna îi strângea sub
