Poezii

Ce voi simți eu, oare, când voi muri ultima dată? Nu, nu trupul — acela se întoarce oricum în alfabetul materiei — ci gândul, acea fărâmă de sine, care încearcă să se opună întunericului. Va fi

O viață întreagă — doar un minut rămas — am trăit în logica lucrurilor, în ordinea care nu întreabă, doar răspunde — cu o politețe rece, aproape birocratică. M-am format în linii

Strâmtoarea ei nu se lasă citită cu hărți vechi. Apele dansează după voia lor, curenții se încolăcesc ușor, încât busola își uită nordul și fiecare val e o șoaptă de sirena. Creionată pe hârtie, e

Părinții noștri se sting ca niște piese uzate, uitate într-un depozit unde lumina abia mai respiră. Timpul îi roade încet, cu răbdarea unui strung obosit care a uitat finisarea, și acum mușcă

🌿 Simbioza Ne-am crescut unul pe altul în voia timpului, din două ramuri tinere care au învățat aceeași umbră. Ne-am amestecat amintirile ca două cerneluri care nu se mai pot separa — și curg în

Cu gesturi lente își drege rochia — ca și cum ar potrivi seara pe umeri. Aerul se strânge în jurul ei ca un gând care se ferește de lumină. Ușor absent, îmi așez cravata. Pulsul mă apasă mocnit pe

Parcul îi știa de‑o viață. Le numărase pașii, le ascultase tăcerile, le învățase ritmul ca pe o rugăciune veche. Râdeau rar, dar râsul lor avea greutatea unor clopote joase. Toamna îi strângea sub