Sorin Busicescu

Sarcasmul meu pare să fi declanșat rapid detectorul GPT. Mda... mereu in alertă!

Eu găsesc infinit mai fascinant mecanismul de gașcă pe care il perpetuați cu o fidelitate demnă de latinii voștri de serviciu. Exact cum o tentativă poetica a declanșat un atac virulent la persoană urmat de un duș de insulte gratuite.

Reflexul pare constant: instinctul de turmă primează. Velum clausi. (Google translation)

Lol

În această construcție textuală, autorul operează cu o elasticitate ontologică a temporalității, unde simpla rotunjire a vârstei devine un act micro‑cosmogonic, o reconfigurare discretă a axei timpului profan.
Invocarea „bărbosului fără programare” introduce un transcendent administrativ, un Dumnezeu redus la funcția de ghișeu metafizic, ceea ce conferă textului o gravitate pseudo‑liturgică.

Iar întrebarea „câți ani are Magda Pălimariu?” funcționează ca un oracol pop‑existențial, un pivot hermeneutic prin care banalul devine, pentru o clipă, vector al finitudinii.

În acest context, apariția muflonilor marchează o reîntemeiere pastoral‑metafizică, un epilog în care fauna capătă rolul de martor tăcut al reconfigurării destinului.

În rest, sensul ultim al textului rămâne suspendat într-o ambiguitate fertilă, poate intenționată, poate nu — greu de spus, poate chiar și pentru autor.

Mulțumesc pentru lectură și pentru atenția cu care ați privit textul.

Mi-au plăcut imaginile, sunt luminoase și fluide, dar pentru mine poezia asta rămâne mai mult o stare decât un sens. M-am trezit plutind prin frumos fără să găsesc un punct de sprijin. Poate e intenționat, dar eu am simțit nevoia unui fir mai tensionat.

Domnule Geană, ceea ce numiți critică (vezi comentariul critic pe marginea poeziei) seamănă mai degrabă cu un exercițiu de putere. Nu analizați un text, ci încercați să-l executați pe autor. Iar faptul că mi-ați tăiat comentariul inițial ( off topic! ) spune mai mult despre dvs. decât despre mine. Cenzura nu e semn de exigență, ci de frică. Frica de dialog, frica de contradicție, frica de a vă vedea propriile excese reflectate în ochii altcuiva.

Critica literară nu se face cu amenințări voalate, cu „dosare”, cu insinuări despre conturi de Facebook sau cu metafore sângeroase. Asta nu e critică, e un mic ritual de intimidare. Și când un “critic de top” ajunge să confunde poezia cu vânătoarea, iar autorii cu vrăjitoarele, nu mai vorbim despre literatură, ci despre un reflex de tribunal.

Faptul că v-ați permis să-mi ștergeți textul — un text civilizat, argumentat, fără atac la persoană — arată exact mecanismul pe care încercați să-l ascundeți: nu apărați calitatea, ci propriul monopol asupra verdictului. Asta nu e ștachetă ridicată, e doar un mic autoritarism de redacție. Și da, seamănă cu o dictatură în miniatură: aceea în care doar vocea dvs. are voie să existe, iar restul se taie.

Eu nu vă cer să-mi dați dreptate. Vă cer doar să nu confundați critica cu execuția, iar autoritatea cu dreptul de a reduce la tăcere orice nu vă convine. Literatura nu crește prin cenzură. Crește prin dialog. Prin contradicție. Prin diversitate. Prin curajul de a accepta că nu sunteți singurul care vede.

Sunt contrariat ca vă permiteți cenzura pe față. Asemenea practici vor alunga cititorii și poeții. Veți rămâne singur cu șleahta d-voastră împărțindu-vă steluțe.

Urmați exemplul dlui Pasa. Dânsul a subliniat deficiențele textului.

Unele rădăcini cresc spre interior.

Un strat sedimentar sufletesc care ne definește pe toți — depunerile tăcute ale trecerii, ale rănilor și ale bucuriilor care ne-au făcut ceea ce suntem.

Poate că urma în formă de M sau U nu trebuia citită, ci doar simțită — un semn blând că trecerea lui Dumnezeu lasă loc fiecăruia să‑și recunoască propria literă.

Poemul ăsta are o autenticitate brută: pare scris de cineva care‑și pune sufletul pe masă fără să‑l lustruiască înainte. E un adevăr neretușat, neatins de metafore parfumate — o lume de viață urbană, mizerie, oboseală și deziluzie, care se închide într‑un erotism existențial, ca o rugăciune laică rostită în șoaptă.

Poezia nu trebuie să placă. Textul spune adevărul autorului și asta merită respect, nu sarcasm ieftin.

Lumea e haotică, oamenii sunt obosiți, autorul se simte pierdut dar se agață de o figură luminoasă numită Lucreția.

Restul sunt artificii. Fără coerență.

Revin doar ca să clarific: comentariul meu nu era deloc ironic, ci doar o observație tehnică spusă prea abrupt.

Intenția de a implica lumea e lăudabilă și eu am fost printre primii care au răspuns :) Personal, aș fi evitat folosirea cuvântului “sait”; mai degrabă: colecția de pagini web, spațiul nostru digital, colțul nostru poetic, locul unde se adună vocile, camera virtuală, poate chiar site-ul (și acesta incorect), etc.

Cred ca forța textului stă în felul în care transformă o experiență comună într-o meditație existențială despre consum, timp și rămășițe. Finalul, cu „scrumul din piept”, închide poemul cu o durere exactă, memorabilă.

Eu mă tot lăsam de fumat, făceam planuri, promisiuni, liste, dar între timp viața mă fuma pe mine — calmă, profesionistă, ca și cum aș fi fost pachetul ei preferat.

Formele acceptate oficial

• sit — forma recomandată de DOOM
• sit web — echivalent complet
• site — tolerat în uz, dar neacademic.

Respect!

Mulțumesc Lidia.

Poate asta e singura formă de nemurire pe care o putem spera cu adevărat.

Textul curge frumos, cu o lumină care se deschide treptat. M-a intrigat titlul și felul în care se raportează la final — transformarea pare mai degrabă atmosferică decât interioară. Aș fi curios cum/dacă ați gândit această relație.

Apreciez lectura și comentariul dumneavoastră nuanțat. E reconfortant când o trăire își găsește ecou dincolo de sine.

Ca fiu de miner, am simțit poezia asta în toate colțurile. Am trăit explozia. Am trăit sirena, panica, tăcerea, zvonurile, oamenii care se strângeau în fața porții minei.

Am trăit acel timp suspendat în care nu știam dacă tata va mai urca sau nu. Tata s-a întors, memoria doare.

Eu citesc mesajul poeziei ca o metaforă psihologică: uneori barierele noastre ne rănesc mai mult decât ne protejează.

Am fost mișcat de versul cheie: “Aș fi fericită să știu ca sunt povestită cu iubire” - dorința de a rămâne în memoria cuiva, nu ca zgomot, ci ca respirație.

Închiderea e rotundă, verticală: “o parte din mine ar mai ști să iubească dincolo de sfârșit”.