Tipsie daniel constantin

Ești Universul Meu Iubesc, femeie, chipul tău, Ești leacul gândului cel rău. Iubesc, femeie, vorba ta, Ești lacrimă ruptă din stea. Parfumul tău, abia simțit, Stârnește-n mine pasiuni. Ești

Daria Daria, făptură sfântă, Dragoste fără păcat, Melodie ce încântă Sufletul însingurat. Zâmbetul tău e lumina, Albul delicat din crin, Iar tu, făptură divină, Alinarea din suspin. Mă închin în

Praf de stele Sub anii grei ai timpului trecut Se stinge-n taină ultimul sărut. Pe palme și pe umeri de poet tăcut Rămâne praf de stele Și, uneori, nimic mai mult. Ierni și veri s-au perindat prin

Aripa îngerului Și de-o fi să vină clipa Când ca fumul m-oi topi, Mi-aș dori s-ajung aripa Unui înger ce-o pieri. De atâta supărare Ce n-ai cum să o prevezi, Pare că nu mai e soare Și nici albul

Nu ridicați palate pe morminte Nu a fost doar un vis să scriu cărți, Ci o chemare dată din lumină, Să spun răspicat celor care ne răniți Că durerea noastră-n timp nu se alină. Ne naștem goi, cu

Nunta dintre timp și clipă Eu sunt timpul, tu ești clipa, Eu decența, tu ispita. Amândoi suntem sublimul, Și răsplata, și tainul. Domnișoare de onoare, Azi sunt stelele din cer. Luna plânge după

Lumina care rămâne Și de-o fi timpul să ceară Mie ani și ție bani, Anii mei îi dau diseară, Dar tu sigur nu dai bani. O să fiu vers în context, O să fiu iubire pură, Sau pedeapsa dintru text — Bun…

Iubiri de primăvară A venit azi primăvara După iarna asta grea, Tot așa cum vine seara După ziua cea mai rea. E firescul din natură Și nimic nu-l va schimba, Cum frumosul din pictură Ești numai

Trântorul cu glezne fine Azi, în stupul de albine, S-a iscat răscoală mare. Trântorul, cu glezne fine, A ieșit să stea la soare. Cu-n tupeu de el știut, La regină i-a cerut Să-i așeze la

Armonie Anul trece și se duce, Iar eu sper să ia cu el Răceala din cuvinte, Și pedeapsa din apel. Vreau să fie armonie Între mine și între el, Să fiu rima-n poezie Și culoarea din drapel. Să se

Rămășag pe neputință Suntem mândrii în credință, Ne urăm ființă cu ființa; Și am pus, din neștiință, Rămășag pe neputință. Avem visuri și-n dorință, Aspirații… conștiință; Facem din sens

Umbra și cu răul Ne trăim viața – în citate, Vorbim despre moralitate, Și înțelegem, la sfârșit, Că Antigona a murit. Suntem stinși pe dinăuntru, Am ucis chiar și cuvântul, Iar tăcerea-i

Declarație de verticalitate Nu-ți sunt rudă, nu-mi ești frate, Nu-s ecoul din cetate, Sunt doar glasul care bate Ca un clopot în dreptate. Nu lovesc, ci pun lumină Peste rana ce

Golul uman Răsturnat pe caldarâm Zace gândul cel nebun, Iar din versurile seci Vin alaiuri de zevzeci. Râd privirile-n vitrine De snobii cu gusturi fine, Plouă stins cu vorbe goale Pe

Între umbre și suspine Noaptea cu ale ei secrete, Și suspinul din regrete Se aștern peste oraș Ca un vis rămas golaș. Ploaia pare că nu vine, Vântul dă ca să suspine, Plânsul strigă după

Sunt… Nu sunt vis, nu sunt privire, Nu-s nici șoaptă de iubire. Sunt tăcuta amăgire A regretului de tine. Sunt ecoul frânt în noapte, Umbra vorbelor din șoapte. Sunt focul ce arde-n fapte, În

Ucigașul ultimului topor Copacul strâmb s-a mâniat pe toți, Și pe pădure, dar și pe animale. El este trist că-i ignorat de hoți Ce taie lemnul din întreaga vale. Ar vrea și el să fie

Confesiune despre suflet și dreptate Nu a fost doar un vis să scriu cărți, Ci o chemare dată din lumină, Să spun răspicat celor care răniți Că fapta voastră-n timp nu se alinǎ. Ne naștem

Eu cel de ieri Eu sunt tot cel de ieri, dar cu un an mai mult — hoinarul ultimei ierni, cel ce-a făcut să plângă și luna lui Cuptor. Eu sunt tot cel de ieri. Vântul iar mă

Legea din vers Din gândurile mele-aș face legi, Și din dureri, un cânt adânc de jale, Eu, călător etern prin ierni pribegi, În poezie mi-am găsit o cale. Să spun durerea care arde-n mine, Iar