Tipsie daniel constantin

Nu mi-am vândut viața pe semnătura unor umbre cu chip de oameni, care nu știu să scrie decât cuvintele hotărâte de alții și se hrănesc din propria lor foame. Am stat departe de cei care fac din

Mama, mă doare tot, se pare, Căci m-au furat și râd de mine, Mi-au luat ceara din lumânare Și-au pus în loc numai suspine. Mi-au luat și pâinea de pe masă Și zâmbetul de sărbători, Iar mama,

Frumos grăia cândva poetul, Și ce-a rămas acum din el Privește-n gol, și epitetul, Iar incultura-i un flagel. Își cer copacii înapoi Dreptul de-a fi stăpâni pe cărți, Și foile-au iscat

Nu-i loc, nu-i timp, nu-i vremea pentru mine, Nici pe pământ și nici în cer, se pare. Iar gândul ipohondru simt cum vine Peste nepământeanul, ignorat de soare. Mă doare rădăcina din cuvânt, Și sub

Eu știu că lumea-i prost făcută și că esența a murit, așa că voi cultiva cucută și-o pun în versul meu finit. Neghina a decis că-i timpul ca grâul să-și schimbe culoarea, iar, din păcate,

Eu te dezbrac în fiecare vis Și te acopăr cu metafore-n versurile mele, Ești calea către un pierdut paradis Și plânsul mut al iubirii căzute dintre stele. Pe buze-ți picur tăceri cu gust de

Au înflorit cireșii peste noi, Iar banca noastră pare părăsită. Încă nu știm ce e cu cifra doi, Și-n noi iubire plânge, nerostită. Iar vântul ne aduce amintiri, Și pentru noi, copiii fostei

Te-aș fi urmat și dincolo de moarte, Pentru că viața asta nu ne-a fost de-ajuns, Dar ale tale, negândite șoapte, Au ridicat tăceri de nepătruns. Toamna, poate și iarna de-ar veni, Ori timpul ce se

Azi-noapte am stat în vis la masă cu Dumnezeu. L-am întrebat de ce lumea asta pare făcută pe grabă, ca o casă ridicată pe un sol mlăștinos, în prag de iarnă, cu pereți subțiri și ferestre care nu

Doamne, dacă tot ne-am întâlnit în vis, m-am gândit că poate acum e momentul să întreb, nu ca în cărți, nu ca în rugăciuni învățate, ci așa cum îmi vine, cu vocea tremurândă. Cum se face că Tu ai

La ușa ta n-o să mai bat Și nici nu mai întreb de tine; Tu ești al timpului păcat, Venit să ardă tot în mine. Ai fost cândva tot ce aveam, Dar te-ai îndepărtat de mine, Căci pare că eu nu

Azi, pe lacul de la moară, Este mare tărăboi, Broasca este supărată Pe biban și pe rățoi. Căci aseară, pe-nserate, Din greșeală, spun cei doi, Au stropit-o pe la spate Ce să vezi, chiar cu

Dumnezeu de sus, azi-noapte mi-a spus: „Du-te pân’ la ruși și adu acasă Tezaurul luat și n-om mai fi supuși, Oaspeți oropsiți chiar la noi la masă.” Noi nu cerem milă, hrană sau pomană, Vrem doar

Am făcut pe ucenicul, Numai să o duc mai bine, Însă ați sădit în mine Dictatura din suspine. Am răbdat de foame aseară Și mândria a apus, Într-un timp ce vrea să ceară Dreptul sacru la

Durerea frunzei de trifoi Am fost și cel mai trist ateu, Am fost și îngerul căzut, Am fost și tu, am fost și eu, Am fost regretul din trecut. Am ars în vise fără rost, Tot ce era mai bun în mine, Din

Ai trădat iubirea mea, Chiar și cei mai frumoși ani, Și ți-ai arătat micimea, Vânzând iluzii la sărmani. Din cioburi și din tăceri, Vreau să mă reconstruiesc, Și să uit tot ce-a fost ieri, Ca să