Tipsie daniel constantin

Sunt numai o fărâmă din întreg și nici măcar nu știu de sunt cea bună, un silogism ce nu îl înțeleg, în care adevărul se răzbună. Printre premise caut un răspuns, un sens pentru nonsensul

Din fiecare noapte am smuls câte un vis, cu tălpile crăpate, călcând iar prin noroaie, am renăscut din rana uitatului abis și-am devenit ecoul stropilor de ploaie. Din fiecare cer am luat câte o

În regatul surzilor timpul curgea greu. Coroana regelui se topea încet, picătură cu picătură, pe fruntea lui, ca o vină fără sfârșit, un aur ros de propriile porunci. Nimeni nu mai știa când

Te-am așteptat o viață întreagă, în zadar, Te-am regăsit când ai plecat – ce trist coșmar! Pe noptieră, chipul tău a încremenit, Iar în odaie totul pare împietrit. Stingher scriu azi povestea

Mi-am luat bilet doar dus și am plecat. Orașul dispăruse dintr-odată, iar eu, cu pas grăbit și apăsat, n-am vrut în urmă să privesc vreodată. Lăsam în spate tot ce-am cunoscut: un nume, un trecut,

Nu mi-am vândut viața pe semnătura unor umbre cu chip de oameni, care nu știu să scrie decât cuvintele hotărâte de alții și se hrănesc din propria lor foame. Am stat departe de cei care fac din

Mama, mă doare tot, se pare, Căci m-au furat și râd de mine, Mi-au luat ceara din lumânare Și-au pus în loc numai suspine. Mi-au luat și pâinea de pe masă Și zâmbetul de sărbători, Iar mama,

Frumos grăia cândva poetul, Și ce-a rămas acum din el Privește-n gol, și epitetul, Iar incultura-i un flagel. Își cer copacii înapoi Dreptul de-a fi stăpâni pe cărți, Și foile-au iscat

Nu-i loc, nu-i timp, nu-i vremea pentru mine, Nici pe pământ și nici în cer, se pare. Iar gândul ipohondru simt cum vine Peste nepământeanul, ignorat de soare. Mă doare rădăcina din cuvânt, Și sub

Eu știu că lumea-i prost făcută și că esența a murit, așa că voi cultiva cucută și-o pun în versul meu finit. Neghina a decis că-i timpul ca grâul să-și schimbe culoarea, iar, din păcate,

Eu te dezbrac în fiecare vis Și te acopăr cu metafore-n versurile mele, Ești calea către un pierdut paradis Și plânsul mut al iubirii căzute dintre stele. Pe buze-ți picur tăceri cu gust de

Au înflorit cireșii peste noi, Iar banca noastră pare părăsită. Încă nu știm ce e cu cifra doi, Și-n noi iubire plânge, nerostită. Iar vântul ne aduce amintiri, Și pentru noi, copiii fostei

Te-aș fi urmat și dincolo de moarte, Pentru că viața asta nu ne-a fost de-ajuns, Dar ale tale, negândite șoapte, Au ridicat tăceri de nepătruns. Toamna, poate și iarna de-ar veni, Ori timpul ce se