Poezii

Fărâme de aspirații Fărâme de aspirații zac părăsite pe drumul neputinței, iar noi din ignoranță am renunțat la vise. Poate, totuși, mâine, vor răsări noile premise precum lumini fragile în

Ești Universul Meu Iubesc, femeie, chipul tău, Ești leacul gândului cel rău. Iubesc, femeie, vorba ta, Ești lacrimă ruptă din stea. Parfumul tău, abia simțit, Stârnește-n mine pasiuni. Ești

Omul modern Suntem răi pe dinăuntru, Foarte falși pe dinafară, Și am blestema și vântul Care bate-n astă seară. Nici măcar nu ne dorim Să ne fie nouă bine; Important e să simțim Că tot răul e la

Daria Daria, făptură sfântă, Dragoste fără păcat, Melodie ce încântă Sufletul însingurat. Zâmbetul tău e lumina, Albul delicat din crin, Iar tu, făptură divină, Alinarea din suspin. Mă închin în

Praf de stele Sub anii grei ai timpului trecut Se stinge-n taină ultimul sărut. Pe palme și pe umeri de poet tăcut Rămâne praf de stele Și, uneori, nimic mai mult. Ierni și veri s-au perindat prin

Oful nostru Nu e loc la masa voastră Pentru mine, nici de-aș vrea, Iar gutuia din fereastră Tristă e în noaptea grea. Sunteți pacostea supremă Abătută peste noi, Ignoranța ce condamnă Un popor plin

Aripa îngerului Și de-o fi să vină clipa Când ca fumul m-oi topi, Mi-aș dori s-ajung aripa Unui înger ce-o pieri. De atâta supărare Ce n-ai cum să o prevezi, Pare că nu mai e soare Și nici albul

Nu ridicați palate pe morminte Nu a fost doar un vis să scriu cărți, Ci o chemare dată din lumină, Să spun răspicat celor care ne răniți Că durerea noastră-n timp nu se alină. Ne naștem goi, cu

Nunta dintre timp și clipă Eu sunt timpul, tu ești clipa, Eu decența, tu ispita. Amândoi suntem sublimul, Și răsplata, și tainul. Domnișoare de onoare, Azi sunt stelele din cer. Luna plânge după

Lumina care rămâne Și de-o fi timpul să ceară Mie ani și ție bani, Anii mei îi dau diseară, Dar tu sigur nu dai bani. O să fiu vers în context, O să fiu iubire pură, Sau pedeapsa dintru text — Bun…

Vers ce n-o să pier ✨ Scriu din suflet, scriu cu sete Despre tot și despre toate, Despre vise și regrete, Despre dragostea din noapte. Nu arunc vorbe aiurea, Și pe nimeni nu jignesc, Stau tăcut

Iubiri de primăvară A venit azi primăvara După iarna asta grea, Tot așa cum vine seara După ziua cea mai rea. E firescul din natură Și nimic nu-l va schimba, Cum frumosul din pictură Ești numai

Trântorul cu glezne fine Azi, în stupul de albine, S-a iscat răscoală mare. Trântorul, cu glezne fine, A ieșit să stea la soare. Cu-n tupeu de el știut, La regină i-a cerut Să-i așeze la

Armonie Anul trece și se duce, Iar eu sper să ia cu el Răceala din cuvinte, Și pedeapsa din apel. Vreau să fie armonie Între mine și între el, Să fiu rima-n poezie Și culoarea din drapel. Să se

Rămășag pe neputință Suntem mândrii în credință, Ne urăm ființă cu ființa; Și am pus, din neștiință, Rămășag pe neputință. Avem visuri și-n dorință, Aspirații… conștiință; Facem din sens

Ecoul amintirii Am ales să fiu privirea, Gândurilor fără sens, Și-am uitat că nemurirea E adesea un regres. Am sperat ca amintirea Celui ce am fost cândva Să păstreze fericirea Vie în inima

Umbra și cu răul Ne trăim viața – în citate, Vorbim despre moralitate, Și înțelegem, la sfârșit, Că Antigona a murit. Suntem stinși pe dinăuntru, Am ucis chiar și cuvântul, Iar tăcerea-i

Declarație de verticalitate Nu-ți sunt rudă, nu-mi ești frate, Nu-s ecoul din cetate, Sunt doar glasul care bate Ca un clopot în dreptate. Nu lovesc, ci pun lumină Peste rana ce

Golul uman Răsturnat pe caldarâm Zace gândul cel nebun, Iar din versurile seci Vin alaiuri de zevzeci. Râd privirile-n vitrine De snobii cu gusturi fine, Plouă stins cu vorbe goale Pe

Între umbre și suspine Noaptea cu ale ei secrete, Și suspinul din regrete Se aștern peste oraș Ca un vis rămas golaș. Ploaia pare că nu vine, Vântul dă ca să suspine, Plânsul strigă după

Sunt… Nu sunt vis, nu sunt privire, Nu-s nici șoaptă de iubire. Sunt tăcuta amăgire A regretului de tine. Sunt ecoul frânt în noapte, Umbra vorbelor din șoapte. Sunt focul ce arde-n fapte, În

Ucigașul ultimului topor Copacul strâmb s-a mâniat pe toți, Și pe pădure, dar și pe animale. El este trist că-i ignorat de hoți Ce taie lemnul din întreaga vale. Ar vrea și el să fie

Confesiune despre suflet și dreptate Nu a fost doar un vis să scriu cărți, Ci o chemare dată din lumină, Să spun răspicat celor care răniți Că fapta voastră-n timp nu se alinǎ. Ne naștem

Eu cel de ieri Eu sunt tot cel de ieri, dar cu un an mai mult — hoinarul ultimei ierni, cel ce-a făcut să plângă și luna lui Cuptor. Eu sunt tot cel de ieri. Vântul iar mă

Legea din vers Din gândurile mele-aș face legi, Și din dureri, un cânt adânc de jale, Eu, călător etern prin ierni pribegi, În poezie mi-am găsit o cale. Să spun durerea care arde-n mine, Iar

Noi Și Andrei și Pavel din cer de-ar coborî, Pe pământ se pare bine tot n-ar fi, Din icoane mirul tot de-ar izvorî, E cu neputință noi a ne iubi. Mergem la biserici cu un chip smerit, Dar

Cântare pentru o țară fără partitură Ne-ngropăm actorii, ne-ngropăm poeții. Iubim nefericirea, din ea ne facem rai. Trăim pe datorie pentru tot restul vieții, Iar pe perete-avem Răpirea din

Dumnezeu ne-a părăsit Eu cred că Dumnezeu ne-a părăsit, Din cer, lumina sfântă nu mai coboară, Și totul este atât de greu a fi privit; Suntem copiii nimănui, uitați întâia oară. În biserici,

Obositul începutului de lună Astăzi, depresia a devenit stăpână Și pe poet, dar și pe tot ce scrie. Eu, obositul începutului de lună, Încă aștept acea toamnă târzie. Inadaptat sunt chiar

Hybris Avem pretenția că suntem perfecți, Fără pată, chiar lipsiți de defecte, Că suntem briza rece-a unei dimineți Pe care noaptea n-a dorit să o aștepte. Suntem icoane vii în ochii

Blestemul iubirii Te blestem să fii iubită de oricine, mai puțin De acel ce vrei să-ți fie ori iubit, ori concubin. Să ai parte de durere, de suspine și de chin, Vânt să bată și să plouă

Lanț pe suflet Nu știu dacă este bine sau nu, Dar timpul pare că ne e dușman. În ochi eu te privesc și simt că tu Într-ale vieții ai rămas profan. Încă mai crezi că toți spun ce gândesc Și