Poezii

Eu știu că lumea-i prost făcută și că esența a murit, așa că voi cultiva cucută și-o pun în versul meu finit. Neghina a decis că-i timpul ca grâul să-și schimbe culoarea, iar, din păcate,

Copilul de humă și-a strâns râsul în pumni și l-a ascuns sub limbă, hotărând că lumea, cu fețe grăbite și aspre, nu-l mai merită. A coborât în ocean ca într-o uitare curată, unde valurile nu judecă

Eu te dezbrac în fiecare vis Și te acopăr cu metafore-n versurile mele, Ești calea către un pierdut paradis Și plânsul mut al iubirii căzute dintre stele. Pe buze-ți picur tăceri cu gust de

Au înflorit cireșii peste noi, Iar banca noastră pare părăsită. Încă nu știm ce e cu cifra doi, Și-n noi iubire plânge, nerostită. Iar vântul ne aduce amintiri, Și pentru noi, copiii fostei

Fiecare gând — pare spânzurat în capul meu de niște funii de fum — se leagănă între „a fost” și „n-a fost niciodată”, ca o amintire care refuză să cadă, dar nici nu mai știe cum să rămână vie. Și

Te-aș fi urmat și dincolo de moarte, Pentru că viața asta nu ne-a fost de-ajuns, Dar ale tale, negândite șoapte, Au ridicat tăceri de nepătruns. Toamna, poate și iarna de-ar veni, Ori timpul ce se

Azi-noapte am stat în vis la masă cu Dumnezeu. L-am întrebat de ce lumea asta pare făcută pe grabă, ca o casă ridicată pe un sol mlăștinos, în prag de iarnă, cu pereți subțiri și ferestre care nu

Doamne, dacă tot ne-am întâlnit în vis, m-am gândit că poate acum e momentul să întreb, nu ca în cărți, nu ca în rugăciuni învățate, ci așa cum îmi vine, cu vocea tremurândă. Cum se face că Tu ai

La ușa ta n-o să mai bat Și nici nu mai întreb de tine; Tu ești al timpului păcat, Venit să ardă tot în mine. Ai fost cândva tot ce aveam, Dar te-ai îndepărtat de mine, Căci pare că eu nu

Azi, pe lacul de la moară, Este mare tărăboi, Broasca este supărată Pe biban și pe rățoi. Căci aseară, pe-nserate, Din greșeală, spun cei doi, Au stropit-o pe la spate Ce să vezi, chiar cu

Dumnezeu de sus, azi-noapte mi-a spus: „Du-te pân’ la ruși și adu acasă Tezaurul luat și n-om mai fi supuși, Oaspeți oropsiți chiar la noi la masă.” Noi nu cerem milă, hrană sau pomană, Vrem doar

Am făcut pe ucenicul, Numai să o duc mai bine, Însă ați sădit în mine Dictatura din suspine. Am răbdat de foame aseară Și mândria a apus, Într-un timp ce vrea să ceară Dreptul sacru la

Durerea frunzei de trifoi Am fost și cel mai trist ateu, Am fost și îngerul căzut, Am fost și tu, am fost și eu, Am fost regretul din trecut. Am ars în vise fără rost, Tot ce era mai bun în mine, Din

Am iubit la nebunie Și-am pierdut tot ce-am avut. Sufletu-mi stă cu chirie Într-un timp aproape mut. Lacrima din ochi e vie, Și durerea din cuvânt. Nu sunt rimă-n poezie, Sunt doar pulbere și

Ai trădat iubirea mea, Chiar și cei mai frumoși ani, Și ți-ai arătat micimea, Vânzând iluzii la sărmani. Din cioburi și din tăceri, Vreau să mă reconstruiesc, Și să uit tot ce-a fost ieri, Ca să

Mă doare floarea din fereastră Și lacrima din glasul tău, Iar marea nu mai e albastră, Și timpul parcă-mi e călău. Mă doare anul ce-a trecut Și primăvara ce-o să vină, Tu ești dulceața din

Nocturnii. Între timp și infinit Am ascuns în palmă clipa Și în suflet infinitul, Acceptând că sunt ispita Care-aprinde răsăritul. Lacrima razei de soare Se prelinge pe un nor, Iar apusul simt cum

Îngeri beți, altare goale Azi clădim din blasfemii catedrale și moschei, iar Taborul Învierii l-am vândut la farisei. Renasc, în ani bisecți, numai cei ce se cred zei, iar în case, pe pereți, sunt

Fărâme de aspirații Fărâme de aspirații zac părăsite pe drumul neputinței, iar noi din ignoranță am renunțat la vise. Poate, totuși, mâine, vor răsări noile premise precum lumini fragile în

Ești Universul Meu Iubesc, femeie, chipul tău, Ești leacul gândului cel rău. Iubesc, femeie, vorba ta, Ești lacrimă ruptă din stea. Parfumul tău, abia simțit, Stârnește-n mine pasiuni. Ești

Omul modern Suntem răi pe dinăuntru, Foarte falși pe dinafară, Și am blestema și vântul Care bate-n astă seară. Nici măcar nu ne dorim Să ne fie nouă bine; Important e să simțim Că tot răul e la

Daria Daria, făptură sfântă, Dragoste fără păcat, Melodie ce încântă Sufletul însingurat. Zâmbetul tău e lumina, Albul delicat din crin, Iar tu, făptură divină, Alinarea din suspin. Mă închin în

Praf de stele Sub anii grei ai timpului trecut Se stinge-n taină ultimul sărut. Pe palme și pe umeri de poet tăcut Rămâne praf de stele Și, uneori, nimic mai mult. Ierni și veri s-au perindat prin

Oful nostru Nu e loc la masa voastră Pentru mine, nici de-aș vrea, Iar gutuia din fereastră Tristă e în noaptea grea. Sunteți pacostea supremă Abătută peste noi, Ignoranța ce condamnă Un popor plin