Poezie

Copilul de humă

2 min lectură·30 martie 2026

Mediu

Copilul de humă și-a strâns râsul în pumni și l-a ascuns sub limbă,

hotărând că lumea, cu fețe grăbite și aspre, nu-l mai merită.

A coborât în ocean ca într-o uitare curată,

unde valurile nu judecă și nu întreabă de ce plângi.

În adânc, Atlantida i-a deschis o liniște fără nume,

și pentru o clipă râsul s-a întors la el, întreg, viu, adevărat.

A început să râdă din nou, iar lumina lui se amesteca cu sarea apei,

ca și cum marea îi rescria ființa într-o limbă mai veche decât lutul.

Dar nu tot ce se întoarce din adânc se mai recunoaște la suprafață.

Uneori, oceanul nu dă înapoi nimic — doar schimbă forma pierderii.

Trupul își amintea ceea ce sufletul uitase:

că lutul iubește apa doar până la limita dispariției.

Zi după zi, valurile îl făceau mai ușor, mai transparent,

nu ca o pedeapsă, ci ca o respirație a lumii prin el.

Și totuși râdea, iar râsul nu mai avea bariere între el și lume,

până când bucuria a încetat să mai aibă nevoie de trup.

Când a înțeles deplin râsul, nu a mai avut formă să-l mai poarte,

și a rămas doar ecoul lui, plutind în adâncuri.

Oceanul nu l-a uitat.

Dar nici nu l-a păstrat.

L-a transformat într-o vibrație care încă nu s-a hotărât

dacă este amintire… sau un nou început.

1011

Tipsie daniel constantin. “Copilul de humă.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/tipsie-daniel-constantin/poezie/14201606/copilul-de-huma

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.