ovidiu cristian dinica

Se făcea că, privind prin unicul geam al camerei, întunericul nu era doar noapte, ci Noaptea însăși ființă veche, soră cu Timpul, născută din spuma lumii. Se așeza pe pervaz ca o pisică neagră, cu

Plecările nu schimbă lumea, îi întorc uneori aerul boem al iernilor vechi. Întrebarea despre iubirea din adolescență se ascunde în zborul bondarilor peste magnoliile înflorite. Nicio petală nu

S‑a apropiat încet, Cu pași care nu voiau să rupă Fragila liniște A unei familii strânse în praful drumului. Cățelușa și‑a ridicat capul. O clipă — atât cât să lase speranța Să‑i aprindă ochii

ca o cămașă pătată găsită la ghena de la marginea pădurii de cuvinte, se agață de piele și nu te mai lasă. Sunt emoțiile triste, balene ucigașe ce mușcă din liniștea ta, ascunse într-un submarin cu

din neoane verticale precum o coală de hârtie legănată între speranță și dispreț, ți se pare că auzi vorbind lumina, o șoaptă rece, tăiată în fâșii fluorescente. Stresul, ambalat elegant, se

Prizonier visării Se simțea în mijlocul fetelor ca într-un ciclon. Îl asaltau cuvintele lor frivole, gândite parcă să-l provoace emoțional. După lunga călătorie din Oltenia până pe litoral,

Mesajul din Noapte Noaptea îl ținea treaz, ca și cum ar fi vrut să-i amintească de toate lucrurile pe care nu le spusese. Întins în pat, asculta cum tăcerea se adâncea în jurul lui. Avea un telefon

Rup iluzia copacilor, lăsând în urmă doar frunze fără memorie, fără glas. Pe pleoapele grele se strâng însemnări mute, ca niște cicatrici ale unei nopți fără sfârșit. Ei râd,un râs opac, ca un

cum ar putea să fie cineva prieten cu o roată de bicicletă, ba chiar cu toată bicicleta, să o țină de coarne în timp ce parcurge drumul de țară cu solemnitatea eroului ce este însoțit de vasalul

Suntem treji în clipele tăcerii adânci. Din interdicții, învață spiritul să respire, răzvrătit și tăcut deopotrivă. Sacrificăm liniștea pietrei, ne închinăm umezelii răspântiilor. Unde drumul

Ca într-o expoziție cu zâmbete fade s-a deschis galeria cu portrete a țării într-un decembrie tremurat, in timp ce petele de sânge au fost șterse cu gestul lent al unei cununii în care mirele

După o noapte de neuitat în care își sărbătorise ziua de naștere, Marian voia să facă o incursiune împreună cu Ștefan, sperând că aerul curat îi va alunga oboseala acumulată. Se înviorase cu un ceai

În somn îți era frig ca atunci când ai uitat mănușile în taxiul ce te-a dus la gară Era prea frig să mai alergi după iluzii ai preferat să urci în vagonul ce te-a purtat la o altă

Poem cu ochi de înger In ochii îngerului noaptea se destăinuie plânge îngerul în ochii căruia noaptea ia locul zăpezilor

Pentru Mircea, tânărul venit din Dor Mărunt, defilarea se sfârșise în scuarul orașului, acolo unde mulțimea încă vibra ca un stup tulburat. Uralele îi răsunau în

Se simțea în mijlocul fetelor ca într-un ciclon. Îl asaltau cuvintele lor frivole, gândite parcă să-l provoace emoțional. După lunga călătorie făcută împreună cu ele din provincia Olteniei până

trupul tău, lucrarea ta zilnică, oboselile și micile tale metehne, îmi devin poveste fără sfârșit. îți scriu numele pe un colț de calendar rupt, caut în tine înălțimea aceea care se simte

Țăranul își avea universitățile-n bătătură, în livezi cu rod greu, în cirezi însetate, în mersul norilor care-i vorbeau pe deasupra, în brazda ce-i ținea mintea trează și palmele calde. Sufletul

Ca inginer stagiar ajunsesem de curând în lumea extraplata tocmai la răspântia timpului cand ploile curgeau de-a-ndărătelea să nu topească formele alungite ce ar fi putut cu ușurință să-și piardă

la uzina de frig toți aveam herpes, dar nu pe buze — pe idei, care se umflau și pocneau ca niște baloane cu aer de heliu unii îl luau de la gândit, alții de la tăcutul care se scurgea din

În piața cu așteptări cuvintele zac. Promisiuni se-nalță, dar cad în decor. Pe tabla de șah, pionii se pierd, Iar regele râde, ascuns în sertar. Din urne cu vise, se scurg idealuri, În mâini de

Douăzeci de vise sunt douăzeci de speranțe din care se poate țese o lume. Prima speranță o port în frunte, să-mi lumineze drumul, iar multe altele le țin în inimă, să-mi dea putere. Fiecare

tractoriștii strângeau în pumni răsăritul ca pe focul de la mormântul sfânt care nu arde, doar ține lumea în echilibru. scuipau în nămolul ce le înghițea roțile, își înghițeau țigările arse să

Căldura lunii era apăsătoare, aproape chinuitoare. În municipiu sosiseră delegați din localitățile din jur, iar comunele își