Irina și Curierul

Se făcea că, privind prin unicul geam al camerei, întunericul nu era doar noapte, ci Noaptea însăși ființă veche, soră cu Timpul, născută din spuma lumii. Se așeza pe pervaz ca o pisică neagră, cu ochi de jar, și privea fata cu o curiozitate bătrână. În sat se spunea că Noaptea, când se lasă prea repede, aduce cu ea gânduri străine, gânduri care nu sunt ale omului, ci ale duhului care-l cercetează. Camera fetei era un spațiu în care copilăria și adolescența se luptau ca două iele pentru același trup. Păpușile, îmbrăcate în rochii cusute de mâna ei, păstrau în ochii lor de sticlă o lumină ciudată, ca și cum ar fi știut mai multe decât ar fi trebuit. În ușa apartamentului, bătăile ritmice anunțau sosirea curierului un om despre care bătrânele spuneau că nu-i om de rând, ci trimis al Timpului, unul dintre cei șapte slujitori ai lui. În pachetul pe care-l aducea, timpul era împachetat ca un odor de preț, cu pecete albastră, semn că fusese atins de Ursitoare. Se făcea că, privind prin același geam, întunericul se subția și se transforma într-o pânză pe care se vedeau umbrele celor plecați. Curierul, trecând prin fața ferestrei, simțea uneori cum cineva îl atinge pe umăr, deși nu era nimeni acolo. El știa că în blocul acela locuia o fată „atinsă de ursite”, cum ziceau bătrânele. O fată care, la naștere, fusese vizitată de o Ursitoare ce nu venise cu surorile ei, ci singură, în miez de noapte, și îi lăsase în leagăn un fir de păr alb. Fata, crescând, simțea uneori că nu e doar ea în oglindă. Că în spatele reflexiei se află o altă fată, mai veche, mai tristă, care o privește cu o răbdare stranie. Când curierul sună la ușă, fata deschise temătoare. Cutia destinată surorii sale era caldă, ca și cum ar fi avut sânge. În clipa în care o atinse, fata simți o furnicătură, ca o șoaptă. Curierul îi zâmbi, dar în ochii lui se vedea o umbră: el știa că unele colete nu sunt pentru oameni, ci pentru destin. Zilele trecură repede, dar nu după ceasul oamenilor. Uneori, soarele se ridica prea devreme, alteori apunea prea târziu. Câinii lătrau spre nimic, iar păsările se opreau în zbor, ca și cum ar fi ascultat ceva. Rochia de mătase albastră, pregătită pentru majorat, părea să aibă duh. Când fata o atingea, materialul se încrețea ca pielea unei ființe vii. În seara dinaintea petrecerii, fata simți că aerul se schimbă. Păpușile își întorceau capetele spre ea, iar una dintre ele,cea mai veche, avea în ochi o lacrimă minusculă, de ceară. Bătrânele ar fi zis că e semn rău. Dar fata nu știa. Petrecerea începu la amiază. Colegele sosiră cu flori care miroseau a fân proaspăt, deși era vară târzie. Unele flori își schimbau culoarea în funcție de cine le atingea semn că ielele trecuseră pe acolo. Irina, sora ei, strălucea într-un mod neomenește. Părea că are în păr praf de lună. Dansa cu o energie care nu era a ei, ci a unei forțe care o împingea din spate. Bolul cu gin tonic și votcă se umplea singur, ca un izvor. Pe peretele sufrageriei, icoana Sfântului Dumitru își schimba expresia. Uneori părea să zâmbească, alteori să se încrunte. Irina, amețită de lumină și alcool, se apropie de icoană. — Dacă nu avem băieți să dansăm, avem sfinți, spuse ea, cu un râs care nu era al ei. Smulse icoana de pe perete. În clipa aceea, aerul se tăie ca o pânză. Un fulger intră prin geam fără să spargă sticla. Un trăsnet se auzi ca un urlet de lup. Curentul se întrerupse. Irina rămase înlemnită, într-un picior, cu icoana strânsă la piept. Ochii ei erau larg deschiși, dar în ei se vedea altceva: un câmp pustiu, cu o umbră care se apropia. Doctorul veni, dar stetoscopul lui se aburea singur. Preotul veni, dar lumânările se aprindeau și se stingeau după o logică străină. Abia la sfârșitul moliftelor, Irina se desprinse și căzu. Era moartă. Icoana mirosea a sudoare, a teamă și a fum de tămâie veche. Pregătirile pentru înmormântare se făceau în grabă. Sicriul era prea rece, iar lumânările ardeau prea repede, ca și cum ar fi vrut să termine repede treaba. În acel moment, curierul apăru din nou cu un pachet nou. Dar pachetul era altfel: era învelit într-o pânză țesută cu fir roșu, semn că fusese atins de Ursitoare. Curierul privi scena și înțelese că nu mai era doar un aducător de colete. Era martorul unei povești care se repeta de când lumea: când un om atinge ceea ce nu-i este dat, Timpul vine să-și ia partea. Se făcea că, privind prin unicul geam al camerei, întunericul devenea din nou martor — dar de data aceasta, nu al unui gând urât, ci al unei tăceri care venea din lumea de dincolo. Curierul, cu pachetul încă în mâini, simți pentru prima dată că timpul nu se livrează. Timpul se împlinește. Timpul se răzbună. Timpul nu iartă. Iar uneori, timpul vine înapoi sub formă de poveste.