Neliniștea

Neliniștea Domnica era o femeie singuratică, trecută de șaizeci de ani, cu părul alb strâns într-un coc auster și ochii adânciți de nesomn. Locuia într-o garsonieră la etajul al patrulea din blocul muncitoresc. Fusese cândva o prezență luminoasă, dar viața o învățase să tacă. Acum, purta în suflet o neliniște pe care nimeni nu reușea să o înțeleagă. De luni întregi, nopțile îi erau sfâșiate de același coșmar: un copil plângând, țipând, implorând. Glasul lui nu venea din vis, ci dintr-un loc mai adânc ‑ dincolo de ziduri, dincolo de carne, dincolo de timp. – „Fă-mi un mormânt... eliberează-mă...” îi striga copilul, cu o voce care o făcea să tresară și să se trezească udă de sudoare. Dar Domnica nu știa al cui este copilul, ce s-a întâmplat! Ziua, ea mergea la biserică, se spovedea, ținea posturi, aprindea lumânări și dădea de pomană. Copilul revenea noapte de noapte cu mai mult zbucium. Nimic nu aducea liniștea. Vecinii o ascultau cu milă, o îndemnau să rabde, să se roage, să nu-și piardă credința.Domnica simțea că se prăbușește. După un sir de nopți nedormite cu multă frământare ea luă decizia. În acea dimineață, cu ochii roșii și sufletul zdrobit, a hotărât să vândă garsoniera. – „Poate că nu e locul meu aici,” le-a spus vecinilor. „Poate că altcineva va putea trăi fără coșmaruri.” Garsoniera a fost cumpărată de Andrei, un tânăr proaspăt căsătorit, plin de planuri și speranțe. Voia să o transforme într-un cămin. În timpul renovărilor, a decis să schimbe cada veche din baie. Era ruginită, crăpată, și părea să ascundă un miros greu, de umezeală. Când meșterii au ridicat cada, au încremenit. Sub ea, învelit într-o cămășuță de copil, zăcea un schelet minuscul. Un trup uitat, ascuns acolo de cine știe câți ani. Andrei a chemat poliția, preotul, și a făcut tot ce era cu putință: slujbe, rugăciuni, pomană. Pruncul a fost îngropat creștinește, cu lumânări și lacrimi. În noaptea aceea, Domnica a dormit pentru prima dată fără coșmaruri. Deși nu mai locuia acolo, visul i-a adus pace. Copilul nu mai plângea. O privea cu ochi blânzi și îi spunea: – „Mulțumesc.!” Dimineața, Domnica s-a trezit cu fața luminată. Coșmarul se sfârșise. Fusese aleasă să audă durerea unui suflet uitat. Și, prin suferința ei, acel suflet fusese eliberat. Dar pentru Andrei, liniștea era doar o iluzie. În primele nopți după renovare, începu să audă pași mici pe gresia din hol. Soția lui, Ioana, îl privea cu ochi mari: – „Ai auzit și tu, nu?” El dădea din cap, dar încerca să rămână rațional. – „Probabil țevi... poate vecinii de sus...” Dar într-o noapte, când se întorcea din baie, o siluetă mică, translucidă, stătea în capătul coridorului. Un copil. Cu ochii mari, triști. Nu plângea. Doar îl privea. Andrei a făcut din nou slujbe, a aprins lumânări, a pus icoane în fiecare cameră. Dar copilul revenea. Nu cu ură. Cu o durere mută, ca o rană care nu se închide. Într-o noapte, copilul i-a vorbit: – „Nu m-ai întrebat cine sunt.” A doua zi, Andrei a început să caute. A mers la arhive, la poliție, la vecinii bătrâni care mai trăiau în bloc. A aflat că, în anii ’80, o tânără de 17 ani, însărcinată în secret, locuise în acea garsonieră. Părinții o obligaseră să ascundă sarcina. Copilul s-a născut acolo, în tăcere. Și tot acolo, în tăcere, a murit. Fata a fost trimisă departe. Nimeni nu a vorbit vreodată despre ce s-a întâmplat. Andrei a găsit-o. Era o femeie în vârstă acum, retrasă, cu ochii goi. Când a auzit ce s-a descoperit, a izbucnit în plâns: – „Nu am avut de ales... eram elevă la un liceu de construcții, mi-au spus că e păcat, că o să fiu exmatriculată, că voi ajunge de râsul lumii ... dar el... el era copilul meu...” Andrei a dus-o la mormânt. Femeia a îngenuncheat și plângând abia a putut spune: – „Iartă-mă!” În noaptea aceea, copilul a apărut din nou. Dar de data asta, zâmbea. Apoi s-a topit în lumină. Garsoniera a rămas tăcută. Nu mai era blestemată. Era un loc unde, în sfârșit, cineva fusese văzut, auzit, iubit. Și visele Domnicăi se liniștiseră. Dar un gând totuși nu-i dădea pace. Era o absență grea, ca o cameră în care cineva a plecat și nu se mai întoarce. Într-o dimineață de toamnă, cu frunzele căzând ca niște lacrimi arse, Domnica s-a întors în cartierul unde trăise. Nu voia să vadă garsoniera. Voia doar să simtă dacă durerea fusese cu adevărat alungată. Dar pașii o purtară, fără să vrea, până în fața ușii. Era o ușă nouă, vopsită în alb. Andrei ieșea tocmai atunci, cu o pungă de cumpărături. A recunoscut-o imediat. –„ Vreți să intrați?” a întrebat cu blândețe. Domnica a dat din cap. A pășit înăuntru. Totul era schimbat. Pereții erau albi, lumina era caldă, iar în baie... în baie mirosea a busuioc. Pe pervazul ferestrei, o lumânare ardea. Lângă ea, o fotografie mică, alb-negru, cu un copil de câteva luni, învelit într-o cămășuță. – „Am găsit-o în arhive,” i-a spus Andrei. „Era în dosarul medical al mamei lui. Nimeni nu o ceruse vreodată.” Domnica s-a apropiat. A privit chipul copilului. Lacrimile i-au curs fără zgomot. A îngenuncheat și a șoptit: – „Erai atât de aproape fără să știu de tine. Acum că am aflat să mergi în lumină, puiule. În acel moment, o adiere blândă a trecut prin cameră. Lumânarea a pâlpâit. Și Domnica a simțit, pentru prima dată, că nu mai era singură. Că durerea fusese ascultată. Că iubirea, chiar și târzie, poate vindeca.