ovidiu cristian dinica

Pe malul râului cu țărmuri sălbatice, timpul se oprise. Era un loc uitat de hărți, dar viu în șoaptele bătrânilor care vorbeau doar în pragul somnului. Acolo, malurile se mutau cu fiecare generație,

Cei doi soți nu-și vorbeau de ceva timp. Își împărțeau spațiul locativ într-o înțelegere tacită, ca într-o legiferare trecută prin obolul timpului. El, preocupat să scrie, imagina realitatea. Ea

Drumurile m-au apropiat de tata, împreună cu el am început să escaladez viața, cerul ne însoțea în nopțile cu liniște, ploile ne ispiteau, învățam despre flori și iubire, iubeam

Ilie era un om dârz. Bolovănos, cu mâini crăpate de muncă și o privire tăioasă, vorbea puțin și apăsat. Nu-i plăceau vorbele goale, nici oamenii care le rostesc. Era aspru, dar nu rău. Se izolase

1 Peste emoția primară, muzica a tăcut. În alergare, nu se simte limba ascuțită a flăcării ce se șterge de tine ca de un obiect. Devine vâlvătaie, te cuprinde într-o îmbrățișare

La marginea orașului, unde ploaia este asemenea unei mame indulgente, porumbul se înalță ca un totem falic, din brazda adâncă rană cosmică ce pulsează lavă și memorie. Soarele, beat de

Vehicul Spațial Zboară un taur cu coarnele străpungând tăcerea cosmică, umbra lui îngroașă spațiul ca o virgulă suspendată într-o succesiune de ipostaze grotești. Verdictele sale,

Ieșită din pătură, cu picioare de fum, moartea își cerceta fundul bombat în oglinda spartă a dimineții. Exersa pași pe sârmă, cu o eleganță fragilă, sub privirea tăioasă a

Eu sunt emoția care nu se teme de nume. Sunt imaginea care se întrupează în sunet, sunetul care se țese în slove, slova care devine cuvânt, cuvântul care aprinde gândul, gândul care eliberează

Coloana 5 – Povestea care nu vrea să tacă Rahova, ora 22:43. Blocul 17B părea adormit, dar înăuntru, ceva respira. Liniștea era spartă doar de bâzâitul obosit al neonului de pe hol, ca o inimă care

1) Stea înlănțuită furtuni fierbinți corup soarele din adâncuri reacții continue îl înlănțuie focului, muzica sa este ascultată, ritmul consecvent

Inundat de razele soarelui, centrul se transformase într-un ocean nemilos, în care ființele se topeau. În respirația lor se simțea teama, condusă de nervozitate. Caldarâmul încins primea

Dimineața venise repede, ca și cum după o lungă noapte plină de vise s-ar fi dezvelit obeliscul lumii traversate de incertitudini. Ca meteorolog, eram preocupat de evoluția vremii și îngândurat de

Soarele îi încolțește în palmă din scutece de lumină. Pune ordine în vise cu meșteșug de olar, rotește dragostea dintr-o margine a cerului în alta. Respiră între două versuri — cu ele

Codrin copil de etnie roma era iubit de păsări.. Înalt, cu brațe vânjoase atrăgea privirile de la distanță. Mușchii îi ieșeau în relief sub hainele ponosite, iar zâmbetul îi trăda o siguranță de

Cei doi soți nu-și vorbeau de ceva timp. Își împărțeau spațiul locativ într-o înțelegere tacită, ca într-o legiferare trecută prin obolul timpului. El, preocupat să scrie, imagina realitatea. Ea

Copilul privea cu ochi mari, limpezi, ca două ferestre spre o realitate paralelă. În jurul lui, orașul se mișca grăbit, dar el rămânea nemișcat, cu fruntea aplecată asupra unei cărți.

Tunetele răsunau asurzitor, ca niște pături imense scuturate de mâini nevăzute deasupra orașului. Cerul amenința cu ploaie și grindină, iar orizontul întunecat părea să apese peste grijile

Într-o epocă în care valorile autentice sunt înlocuite cu simulacre, iar adevărul este negociabil, filmul Bietul Ioanide (1980), regizat de Dan Pița după romanul lui George Călinescu, devine o

România plutește. Nu înainte, nu înapoi, ci undeva la vale, pe un fluviu care nu mai cântă balade ci fluieră a pericol. Sub puntea acestei nave cu nume peren zace o încărcătură instabilă: