Poezie
Strada Porumbului
1 min lectură·
Mediu
La marginea orașului,
unde ploaia este asemenea unei mame indulgente,
porumbul se înalță ca un totem falic,
din brazda adâncă
rană cosmică ce pulsează lavă și memorie.
Soarele, beat de opium
se scufundă în bălți cu mormoloci oraculari
citesc viitorul în tremurul apei.
Din blocuri, plânsul pruncilor se transformă în incantații,
chemă fertilitatea cetății cucuruzului,
doar știuleții să răsară teluric,
din focul păstrat în viscerele pământului.
Brazda de lavă iese la suprafață,
curge tăcută pe străzi,
desenează hărțile lumii
în care sulful înnobilează sicrie din nuc,
iubirea de apoi se strecoară prin rame deschise,
ca o lumină postumă.
Cadavre cu măsele stricate
devin relicvele epocii furajere,
acoperite de mătasea în care se strâng stele căzătoare,
ca niște
semințe ale altor galaxii.
00263
0