Mintea mea,
un coș de semințe
răsturnate de păsări.
Le las în pernă,
atacuri de panică
înghesuite în puful de gâscă.
Când mă trezesc:
o autostradă,
un turn de control la aritmii,
mașini, o sută de
S-a auzit glasul tău
deasupra
viu este trupul
unde își caută cuib
păsările
sângele prin care curge
o parte din mine risipește
hrana celor slabi
vai de cel care pustiește altarul
unde mi-am
Am strigat
dărâmaţi zidurile
intraţi în case
veţi găsi
inimi dezvelite
care nu au cunoscut
bărbat
sau femeie
verde muşchiul
acoperă locul
în semn de supunere
apele se retrag
după ceasul tău
Dă-mi paltonul tău
să-mi port inima,
așa cum mi-ai purtat-o tu,
mamă.
Dă-mi și încălțările,
să nu-mi julesc picioarele,
când nu voi mai avea
ca destinație
sufletul
să-mi poarte pașii.
Dă-mi
m–au dus în pustiu
să vadă cât voi sta
fără apă vântul aducea diamante din sud
fire de praf
mi–au străpuns lacrimile
rănile au cerut să se vindece
dar pentru asta trebuia să știu ce culoare au
Nu vreau decât
să schimb cursul lacrimilor
cât mai adânc
în suflet
să-mi răcorească pustiul
și picioarele lui Dumnezeu
Aș lărgi și cămașa
să fac mai mult loc
inimii
în brațele lui Dumnezeu
să
AP