Jettatora II

Cu obrazul la doar câțiva centimetri de al meu, respirând la una cu mine, mi-a zâmbit direct în ochi. — S-a terminat, Milu, a șoptit. Am primit, în sfârșit, decizia de divorț. Presiunea corpului ei mă ardea prin pijama. Tâmplele îmi pulsau, dar nu de la mahmureală, ci de la magnetismul care emana din fiecare por al ei. Am întors-o sub mine. Brațele au cuprins-o ca într-o menghină, de parcă aș fi vrut s-o îngrop toată în carne. Rochia i-a alunecat peste cap cu un foșnet scurt, ca de frunze uscate, iar când pielea ni s-a atins, o dâră de curent rece mi-a străbătut șira spinării. Nu mai era o simplă îmbrățișare, era o încleștare oarbă, un asalt al simțurilor în care totul se uită. Îi simțeam arcuirea spatelui, palmele lungi care îmi zgâriau umerii și respirația sacadată, fierbinte, care îmi ardea gâtul. Fiecare mișcare a corpurilor părea să destabilizeze gravitatea din jur. Ne-am iubit în libertate totală, fără cuvinte, într-un ritm sacadat și greu, ca și cum timpul și-ar fi pus în plan să ne consume toată energia. Când totul s-a liniștit, lăsându-ne epuizați printre cearșafuri, Mirela a scos un oftat lung, prelung, lipindu-se de pieptul meu care încă pulsa violent. Și-a coborât fruntea, lipindu-și degetele lungi, ca ale unei pianiste, de obrajii mei. — Ce-ar fi să mă iei de nevastă, profesore? Sunt o femeie liberă acum, una mai liberă ca niciodată. O spunea din cochetărie, ca pe o descătușare după lunile de scandal cu fostul soț. Nu știa nimic de coșmarul prin care trecusem și de care habar n-aveam nici acum dacă scăpasem. Un lucru era sigur. Fiorii de pe șira spinării îmi spuneau că prinsesem în brațe exact ceea ce pierdusem. Am ezitat să dau un răspuns pe care cred că nici ea nu-l aștepta. În timp ce auzeam dinspre baie simfonia grăbită a dușului, m-am ridicat și am citit hotărârea de divorț pe care o lăsase pe noptieră. Actul o lăsa fără domiciliu, dar cu o sumă de bani substanțială drept despăgubire în urma partajului. Când a ieșit, Mirela a pregătit rapid micul dejun – cafea, ouă ochiuri, salam –, umplând bucătăria cu un iz familiar, care încerca parcă să alunge definitiv straturile de praf din mintea mea. M-am uitat la ea lung, lăsând ceașca pe masă. — Rămâi aici. Va fi li și casa ta. Ce acte ne-ar mai putea lega dacă simt că am fost deja legați pe viață? S-a oprit cu lingurița în aer, fixându-mă cu o privire mai serioasă ca niciodată. — Îmi spui că mă iubești, Milu? N-ai mai spus-o până acum. Credeam că pentru tine e doar sex. — Poate că așa credeam și eu, am îngăimat, simțind cum pe sub masă picioarele încep să să o caute. Dar multe se schimbă. Ce e mai schimbător pe lumea asta decât vremea și omul? Mirela a zâmbit, un zâmbet subțire, ridicându-se în picioare și făcând o piruetă lentă în mijlocul bucătăriei. — Mă vezi? Asta sunt. Un metru șaptezeci și opt, o rochie, o poșetă și cheile de la fosta mea viață. — Mai ai ceva, am șoptit, ridicându-mă la rândul meu și apropiindu-mă de ea. Ai ceva în ochi... ceva ce nu am văzut niciodată până acum. — Ceeeee? a lungit ea vorba, râzând cu gura până la urechi. — Cred că ai în ei magneții Polului Nord. — Ești de râsul glumii, profesore! a strigat ea printre hohote de râs. Mi s-a aruncat iar în brațe, cu o foame sălbatică, iar pașii ne-au dus înapoi în dormitor. Cearșafurile s-au strâns din nou în jurul nostru ca un laț. Când vraja s-a rupt a doua oară, un curent ușor ca un vis a mișcat perdelele subțiri. Am sărit din pat amândoi. Era sesiunea de toamnă, examenele de licență băteau la ușă, iar pe ecranele telefoanelor noastre, lăsate pe vibrații, se adunaseră zeci de apeluri ratate de la secretariat. Am plecat în grabă spre Universitate, prin traficul sufocant al Bucureștiului. Atmosfera casnică de la micul dejun se evaporase, înlocuită de nervozitatea birocrației de serviciu. Holurile facultății fierbeau: grupuri de studenți, profesori grăbiți și miros greu de cafea la automate. Abia am apucat să o sărut pe Mirela pe coridor, înainte ca ea să intre în Amfiteatrul Odobescu, flancată de decan și de doi profesori emeriți. Nu mai aveam motiv să ne ascundem. M-am îndreptat spre secretariatul catedrei, simțind cum în spatele frunții reîncepea să pulseze o durere pe care credeam că o uitasem. — Domnule profesor! a strigat o voce subțire din spatele meu. M-am întors. Era Rareș, studentul din anul trei pe care îl ajutasem cu câteva sfaturi pentru lucrarea lui, salvându-l de la pierderea unui an. — Rareș, nu e momentul, am spus, căutându-mi cheia de la birou. Cataloagele sunt la secretară și... — Nu e vorba de examen, domnule profesor, m-a întrerupt el, coborând vocea. Tata... tata m-a rugat să vă spun despre o sticlă de vin din podgoria lui, pe care să o beți împreună în seara aceasta la Atene Palace. — Ce sticlă, Rareș? — Nu știu, domnule... Când ne-am întâlnit, tata se comporta cam bizar. În plus, tata nu e podgorean, e sudor. Seara s-a lăsat peste București. Am dus-o pe Mirela acasă. I-am spus de o întâlnire cu un fost coleg și nu știu când am să mă întorc. Am pornit spre Atene Palace. Aveam nevoie de explicații. Multe explicații. La o masă, lângă fereastră, Abramelin în postură de bărbat între două vârste, cu costum impecabil, etalînd o eleganță desăvârșită. Când a ridicat ochii spre mine, m-a învăluit cu o căldură ce părea aproape paternă. Mi-a turnat în pahar un vin alb, subțire, cu oarece reflexe rozalii. — Gustă, mi-a spus cu o voce profundă, în care se simțea un îndemn solemn. E din via mea. O vie pe care n-o curăță nimeni, dar care rodește mereu în același loc și ori de câte ori am nevoie. Am dus paharul la buze. De data aceasta, vinul întrunea toate cele cinci calități care fac un vin de clasă: era alb, era sec, era rece, era suficient și era gratis. — De ce m-ai chemat, magule? Pe ce coclauri temporare vrei să mă mai duci acum? — Te-am chemat dintr-o pornire pe care cu greu mi-o explic. Îmi ești, așa cum spuneți voi, oamenii, simpatic. De când umblu prin lumea voastră, cred că m-am contaminat. Nu, acum nu plecăm nicăieri. Am pierdut-o pe Carmilla. Energia ei a devenit atât de slabă încât nu-i mai simt frecvența. Magul a tăcut o vreme, privind cum se stinge gulerul de spumă în paharul de vin. Apoi, cu o mișcare extrem de lentă, a scos din buzunarul interior al sacoului o mapă îngustă din piele și a extras o foaie îngălbenită, tăiată dintr-o gazetă sovietică din regiunea Kemerovo. A împins-o spre mine. Era o fotografie ștearsă, de tipografie veche, înfățișând un sarcofag de marmură cioplită. — Privește aici. Toamna lui 1969, mina de cărbune de la Tisul. Minerii au dat peste ea la șaptezeci de metri sub pământ. Era trupul ei original, conservat într-o soluție roz-albăstruie, neatins de timp. Când savanții din Novosibirsk au încercat să scoată lichidul, câmpul ei energetic, ce cureiera prin pliurile timpului, s-a întors instantaneu acolo. A forțat materia să se descompună, să se lichefieze rapid sub privirile lor îngrozite. A preferat să-și facă cenușă vechea carcasă biologică decât să-și reia fosta formă. — De ce nu și-a recuperat Carmilla propriul corp? am întrebat. Abramerlin a zâmbit, lăsându-se pe spătarul scaunului. — Sunt multe de spus, profesore. Să nu crezi că în lumea lor totul era roz sau că lucrurile mergeau pe roate. Carmilla a fost una dintre mințile strălucite ale acelei epoci, un savant de geniu. Împreună cu alți fizicieni, a pus la punct tehnologia reconversiei. Pe înțeles, au reușit să despartă conștiința de trupul biologic, transformând mintea într-o energie curată, capabilă să călătorească liberă prin timp și spațiu, fără să mai aibă nevoie de hrană, adăpost sau medicamente. O nemurire la purtător, extrasă direct din creier. — Mi-ai mai spus asta, l-am întrerupt eu, simțind cum mă cuprinde nerăbdarea. Tot nu înțeleg de ce o ființă care și-a conservat cu atâta grijă învelișul biologic a renunțat apoi la el, lăsându-l să se dizolve. — Este foarte posibil să fi prins gustul acestui fel de parazitare, a răspuns Magul, privindu-mă fix. Satisfacțiile pe care le-a obținut experimentând viața la nivel cuantic, migrând dintr-un destin în altul, au devenit pentru ea un soi de drog. Să fii totul și nimic în același timp oferă o beție a puterii pe care un corp de carne n-o poate egala. Magul a luat o nouă înghițitură de vin, lăsând cuvintele să se așeze greu în aerul încărcat al restaurantului. — Ce s-a întâmplat la Argeș? Ce s-a întâmplat cu Carmilla după ce am rupt sigiliul timpului? Ai zis că s-a întors la originea blestemului. Ce blestem? Știu că blestemele sunt invenții, superstiții venite din negura timpului atunci când era folosit ca o armă psihologică. -- Nu e întotdeauna chiar așa. Blestemul de care ți-am spus e o invocație sonoră. Rostirea cuvintelor potrivite produce modificări ale structurii cuantice a realității. Gândește-te la o rezonanță atât de puternică, încât sparge cristalul timpului. Când ai citit acea pisanie la mănăstire și ai pronunțat anagrama, ai eliberat o frecvență de fază inversă care a smuls-o din ancora ei. Nu s-a risipit în neant. S-a întors acolo de unde a căpătat un corp biologic numai al ei. Abramerlin a lăsat privirea în jos, iar pe fruntea lui netedă au apărut câteva cute. — Da! Maria-Millarca a murit la naștere, înainte de terminarea bisericii. A născut o fetiță care părea și ea moartă, iar ducele Radu, în disperarea lui, a poruncit ca trupurile să le fie zidite în temeliile de piatră. Noaptea, am spart zidul, am luat fetița de acolo și am legat-o într-un nod temporar la Mănăstirea de sub munte, exact la schimbarea dintre milenii. Era pentru prima dată când Carmilla adopta un trup atât de tânăr, o bucată de carne care nu avea încă o conștiință proprie, o minte deja formată. Găsind acea puritate neîntinată, Carmilla a simțit, pentru prima dată, dragostea. Magul a tăcut o vreme, privind cum se stingeau ultimele bule în paharul de vin. L-am fixat cu privirea, lăsând întrebarea care mă măcina cel mai mult să iasă la suprafață: — Poți să-mi explici de ce, dacă eu eram oarecum imun la privirea ei din cauza sângelui comun, ea a dorit să fie distrusă? De ce m-a îndemnat să aflu cuvântul, sunetele acelea care anulau legătura cu timpul? — „Oarecum”, ai spus bine, a răspuns Abramerlin, ridicându-și ochii spre mine. Nu ești imun, Toma. Sângele e fluidul vieții, o rețea de legături misterioase pe care le vom dezlega abia atunci când vom ști ce este cu adevărat viața și cum a apărut ea. Faptul că tu și fetița Mariei Tomay aveați același sânge a derutat-o. Cred că, de fapt, a vrut să se protejeze mai mult pe ea. Înțelege că această entitate a făcut multe victime, profesore. De la oameni obișnuiți, până la mari personalități istorice. Ramses, cel găsit recent de arheologi cu gâtul tăiat, murise în brațele ei. Alexandru Macedon a pierit cu arșița ei în trup. Regii Blestemați din dinastia Capetienilor s-au stins rapid în secolul al XIV-lea, după ce, tineri și viguroși, au căzut la pat, secătuiți de febre subite și inexplicabile. Iar Mozart, dragul meu... Mozart s-a topit în câteva zile, lăsând până azi nerezolvat misterul bolii sale. Carmilla a fost mereu în preajma lor. Crezi că degeaba sunt pe urmele ei? Consiliul Suprem a avut dreptate: lăsate libere, entitățile individuale ar putea distruge tot ce este viu și biologic în univers. — Și atunci de ce ai salvat-o? am izbucnit eu. De ce ai scos-o din zidul bisericii de la Argeș? — N-ar fi murit, a zis Magul pe un ton sec. S-ar fi mutat pur și simplu în alt corp. Acolo, la mănăstire, izolată de lume, a făcut cel mai puțin rău. Ești un om al vremurilor tale, știi bine că toate sistemele politice au cusururile lor. Democrația e considerată sistemul cel mai bun doar pentru că face cel mai puțin rău. Cam așa am fost și eu programat: să aleg calea care limitează dezastrul, să nu o las în voia ei. — Văd că tu te-ai adaptat de minune civilizației noastre, am comentat, privindu-i costumul impecabil. Ea cum de nu realizează răul pe care îl produce? De ce nu se oprește sau de ce nu se autodistruge? — Uneori una este intenția și cu totul altul rezultatul. Natura mea și a ei sunt complet diferite. Ți-am spus că nu știu totul despre ea. Iar acum am pierdut-o... Era ora nouă când am ajuns acasă. O liniște caldă, extrem de relaxantă, m-a învăluit imediat. Mirela nu dormea. Geanta era pe cuier, pantofii așezați simetric la intrare, iar bucătăria mirosea vag a mâncare gătită. Mă aștepta în dormitor, întinsă în pat, cu televizorul aprins și sonorul la minim. Ecranul arunca umbre lungi peste pereți. Nu s-a mișcat când am intrat; doar reflexia ochilor ei în sticla neagră a ferestrei s-a deplasat spre ușă. M-am așezat lângă ea, fără să spun ceva. Și-a întins piciorul, frecându-mă pisicește cu gamba ei lungă și caldă. S-a tras apoi spre mine, târând cearșaful după ea. Degetele i s-au înfipt în cămașă, strângând acolo unde pielea e mai subțire, ca și cum ar fi vrut să verifice dacă sunt real. Respirația mi-a atins gâtul – fluentă, fierbinte, mirosind a mentă. Pentru câteva clipe nu s-a mai auzit decât zgomotul înfundat al inimilor noastre care încercau să își găsească același ritm. Când m-a tras peste ea, n-a fost o capitulare, ci o revendicare a trupurilor ce refuză să mai lase vreun spațiu gol între ele. Oare visele de dimineață sunt roze? E culoarea cu care m-am trezit în ochi. Mirela nu era lângă mine. Pe noptieră, o ceașcă de cafea mai lăsa o dâră subțire de abur în lumina ce se strecura printre perdele. Lângă ea, pe o foaie smulsă dintr-un carnețel, un bilet scris în grabă, cu scrisul ei rotunjit: „Nu te-am trezit. Dormeai așa frumos. Mă duc la notar, am unele acte de înregistrat. Vezi că îți iau mașina. Motorina o s-o pun eu, din ultima pensie. Să fii iubit de zâne, că de femei te iubesc eu cât toate.” Am zâmbit, strângând hârtia în pumn. M-am ridicat din pat, lăsând tălpile să se obișnuiască cu răcoarea parchetului. Bucureștiul de dimineață se auzea prin geamul întredeschis ca un zumzet îndepărtat. Mi-am luat ceașca și m-am așezat la birou. O curiozitate academică, aproape ironică, m-a făcut să deschid , din nou, laptopul. Trebuia să găsesc ce soi de vin băusem cu Abramelin la Athénée Palace. Am tastat cu litere chirilice: „Tisulskaya printsessa, 1969, Kemerovo”.Ecranul a clipit de câteva ori și rezultatele au apărut grămadă: forumuri obscure de ufologie, bloguri de mistere sovietice și, în cele din urmă, o arhivă digitalizată a unui vechi ziar regional din Kuzbass. Am dat click pe fișier. Acolo era fotografia pe care mi-o arătase el: un sarcofag de marmură, masiv, scos la suprafață într-o buză de mină de cărbune, înconjurat de mineri în salopete groase, cu fețele mânjite de praf negru. Am sorbit din cafea, privind detaliile din imagine. Apoi, ceva din fundal mi-a atras atenția. Am dat zoom. Pixelii s-au mărit, spărgând contururile în pătrățele. În spatele primului rând de mineri, sprijinit de o șină de vagonet, privea spre obiectivul aparatului de fotografiat Abramelin. Zgomotul cheii răsucite în yală m-a smuls din ecran. Am închis laptopul de parcă aș fi ascuns o armă. Ușa s-a deschis și o bucată din Bucureștiul de afară a intrat în casă odată cu Mirela. — Am fost, n-am rezolvat, am venit! Hai să trecem Rubiconul, dragule! Mi s-a atârnat de gât, lăsându-și toată greutatea pe pieptul meu. Era atât de reală, de caldă, de vie. — Cum n-ai rezolvat? am întrebat-o, zâmbindu-i cu o jumătate de gură, în timp ce o cuprindeam cu brațele. — E sâmbătă, dragule. Am uitat. Universitatea e închisă, secretarele dorm, notarii sunt în repaos și ei. A râs, ciupindu-mă ușor de bărbie. — Hai să facem shopping. Am nevoie de haine noi și trebuie să umplem frigiderul. S-a desprins cu o piruetă, îndreptându-se spre bucătărie și fredonând ceva cu jumătate de glas. Nu o mai auzisem cântând. M-am rezemat de tocul ușii, privindu-i spatele, mișcările de felină. Naturalețea ei era molipsitoare. — Ce zici, ieșim? Te îmbraci sau mergi în pijamale? Hypermarketul fierbea în aglomerarea zilei de sâmbătă. Un amestec de neoane, zgomot de cărucioare și muzică ambientală difuzată în surdină. În timp ce Mirela dispăruse printre rafturile cu haine, hotărâtă să-și înnoiască garderoba, m-am retras spre zona caselor. Încercam să găsesc un automat de cafea când am dat față în față cu comisarul mai în vârstă care mă vizitase acasă în legătură cu dispariția Carmillei. Părea aproape stingherit, cu o pungă de cumpărături într-o mână și o cutie de carton în cealaltă. — Vă salut cu respect, domnule profesor... Mă scuzați, nu credeam să vă întâlnesc aici. Voiam oricum să vă caut luni, la facultate, ca să ne cerem scuze oficial pentru deranjul din zilele trecute. Cazul e închis. — Închis? am îngăimat, strângând mai tare mânerul metalic al căruciorului. — Da. Am primit un raport de la colegii din Argeș ieri după-masă. Alarma a fost falsă, domnule profesor. Femeia... mă rog, suspecta noastră, Carmilla, a fost găsită leșinată în livada mănăstirii, sub o căpiță de fân. Probabil o cădere de calciu sau epuizare fizică. Medicii de la ambulanță au stabilizat-o pe loc. Acum e bine-mersi, posibil să se fi întors în muzeu. Ne cerem scuze pentru suspiciuni. O zi de sâmbătă frumoasă vă doresc! S-a întors rapid și s-a pierdut în mulțimea de la casele de marcat, lăsându-mă în mijlocul culoarului, nemișcat. Cuvintele lui loveau în mintea mea ca niște ciocane: leșinată în livada mănăstirii... sub o căpiță de fân... bine-mersi la muzeu. Am pornit spre raionul cu îmbrăcăminte când perdeaua grea de la o cabină de probă s-a dat la o parte. Mirela a ieșit zâmbitoare, purtând o rochie nouă, lungă, de un verde întunecat. S-a răsucit în fața oglinzii, căutându-mă cu privirea. — Milu! Cum îmi stă?... M-am uitat la ea, la rochia ei verde care părea să împrumute ceva din prospețimea livezilor de munte, și am înghițit în sec. — Îți stă minunat, am spus, forțând un zâmbet. Ce-ar fi să lăsăm Rubiconul și să trecem Argeșul? Hai să facem o plimbare până la mănăstire acum, cât e sâmbătă și drumul e liber. Mirela a clipit surprinsă, apoi a zâmbit larg, lăsând rochia să cadă la loc pe umeraș. — La Argeș? Chiar acum? Ești imprevizibil azi, profesore. Îmi place. Drumul pe autostradă a curs într-o tăcere ciudată, mascată doar de muzica de la radio. O priveam cu coada ochiului: mișcările ei, felul în care își trecea degetele prin păr, o făceau minunată. Când am ajuns la Curtea de Argeș, soarele sâmbetei începuse deja să coboare, lungind umbrele turnurilor peste curtea interioară. Mirela a intrat prima în curtea mănăstirii, fascinată de arhitectură, dar la un moment dat s-a oprit și a scos un țipăt scurt. De sub bolta arcuită a clopotniței s-a auzit un alt țipăt. Era al unei călugărițe care a început să alerge spre Mirela. S-au luat în brațe, învârtindu-se una în jurul celeilalte. Mirela s-a întors spre mine, cu o privire în care bucuria era pe primul loc: — Milu, ea e Zina! Am copilărit împreună și am fost colege până la terminarea facultății. Apoi, întorcându-se spre Zina: — El e Milutin, colegul și iubitul meu. Zina a făcut ochii mari, privind-o insistent. — Da, da, iubitul meu! M-am despărțit de respectivul. Milu, tu poți să vizitezi muzeul. Noi rămânem aici, în curte, să respirăm aerul ăsta și să ne spovedim una alteia. Am lăsat-o acolo, sub cerul de septembrie, și am pășit în penumbra răcoroasă a muzeului. În interior mai erau trei-patru persoane, iar eu m-am îndreptat către vitrina cu pisania. Vitrina nu fusese schimbată. Pe tabloul explicativ scria: „Lespedea de la intrarea în vechea biserică a mănăstirii. Inscripția de pe ea s-a șters după alunecarea de teren din 1932.” — Ați revenit, profesore, a șoptit cineva în spatele meu, iar eu cunoșteam acea voce ca pe propriul suflet. — Carmilla!... — am privit în jur, eram aproape singuri. — Spune-mi că nu visez. Spune-mi că ești tu, spune-mi că am visat totul, spune-mi ceva, că încep să mă urc pe pereți! — Știi aproape tot, iubitul meu, dragule drag. Magul te-a pus la curent. Dar Abramelin nu este ceea ce spune el că este. Nu este un însoțitor programat să limiteze efectele privirii în organismele pe care le adopt. El a fost cel care mi-a distrus corpul în Siberia. Acela a fost scopul lui dintotdeauna. Programatorii lui se tem că, odată ce ne-am recupera trupurile, eu și echipa mea vom deveni o forță egală sau mai puternică decât a lor. A tăcut o clipă, privind spre fereastră, unde, în curte, Mirela și Zina se plimbau și discutau printre straturile de flori. — Dar eu... eu am câștigat, a continuat Carmilla, iar pe buzele ei a apărut un zâmbet de o blândețe dureroasă. Viața e mereu învingătoare, chiar și în fața nemuririi, prin sentimente. Le-am descoperit odată cu dragostea pentru tine, iubitul meu. — Și acum? Ce se va întâmpla acum? — Acum rămân aici, la mănăstire. Dar poate că și în altă parte. Vreau să îndrept măcar puțin din răul pe care l-am făcut. Iar tu... tu întoarce-te afară. Du-te la ea. Iubește-o pe Mirela exact așa cum m-ai iubit pe mine, pentru că în fiecare atingere a ei te va atinge și dragostea mea. S-a retras în umbra arcadelor, lăsând cuvintele să plutească în aerul închis al muzeului. În uși apăruse maica Tudora. Seara s-a lăsat încet peste autostradă, iar farurile mașinilor din sens opus ne tăiau fețele în reflexii scurte, palide. Lângă mine, Mirela adormise cu capul sprijinit de geam. O priveam și, pentru prima dată, eram uluit de cât de mult începuse să însemne pentru mine. Liniștea din apartament ne-a primit ca o capcană caldă. — Nu știam că ești capabil de asemenea surprize. Milu, te iubesc, te iubesc, te iubesc... A fugit direct în baie, de unde imediat a început să se audă zgomotul dușului. După ce am pus cumpărăturile în frigider și plasele cu lucrurile Mirelei în șifonier, m-am trântit în fotoliu și am așteptat să iasă ea pentru a intra eu. A venit în dormitor cu părul ud, strâns într-o sacoșă de prosop, mirosind a șampon de liliac. După ce a tras pe ea treningul cumpărat de dimineață s-a aplecat peste mine, și pe lângă sărut, mi-a strecurat și un: „E liber, du-te! Voi pregăti ceva de mâncare.” Dușul a fost prelung. Curgerea apei calde îmi reașeza gândurile: eram în apartamentul meu, aveam lângă mine femeia pe care o iubeam, iar toate prin câte trecusem se spărgeau sub cavalcada stropilor care spălau, odată cu pielea, și pânza unor închipuiri stranii. Am ieșit din baie cu o foame de lup. În bucătărie mirosea a friptură din piept de pui. — Taie și tu pâinea, iubitule, dragule drag. Pornise televizorul din bucătărie și, în timp ce puneam feliile în coș, am auzit clară și distinctă vocea Andreei Esca: „...descoperire arheologică fără precedent în Federația Rusă, care pare să dea peste cap toate teoriile istorice actuale. În regiunea Kemerovo din Siberia, în interiorul unui lac secat de lângă mina de cărbune de la Tisul, o echipă de cercetători a mai scos la suprafață nouă sarcofage de marmură cioplită, identice cu cele descoperite în 1969 și 1978. Autoritățile locale au instituit carantină militară în întreaga zonă, după ce primele rapoarte confirmă că în interiorul sicrielor se află ființe conservate într-un lichid necunoscut...” Printre primele lucruri pe care le fac dimineața este să aprind televizorul. Cu două cești de cafea în mână, Mirela s-a apropiat: — Ai dormit bine, te-ai trezit bine... servește cafeaua. I-am mulțumit, clipind des și aplecând capul. S-a așezat lângă mine, pe marginea patului. Am remarcat distincția naturală cu care ducea la gură ceașca: o ți-nea deasupra farfurioarei cu trei degete, cu cel mic depărtat ușor, într-un gest de o eleganță înnăscută. — Pentru azi mai ai vreo surpriză? a întrebat ea, privindu-mă cu un ușor zâmbet à la Gioconda. Nu ți-am spus că Zina, colega mea, a suferit o tragedie? Un accident în care și-au pierdut viața soțul și fetițele ei. Nu știam. După terminarea liceului, drumurile noastre s-au despărțit. M-a invitat după câțiva ani la nuntă, unde m-am dus împreună cu respectivul. Ei s-au mutat apoi în Târgu Jiu și n-am mai ținut legătura... — Dar nu-mi spui unde mai mergem azi? a schimbat ea brusc subiectul. — Ai tu vreo idee? — Eu zic ca până la prânz să ne pregătim pentru cursurile de mâine. Am de verificat câteva notițe și de finalizat o recenzie pentru revista Universitaria. O să folosesc unul dintre calculatoarele tale. Sunt convinsă că și tu ai de lucru pentru cursurile de mâine din amfiteatru. Apoi pregătesc ceva rapid pentru prânz, iar spre seară te invit la o cină și un dans în pădurea Singureni. — Sună bine. Chiar voiam să-ți spun că mai am de lucru la baza de date privind recunoașterea textelor olografe vechi. Apoi voi fi al tău și numai al tău, în veacul vecilor... Pădurea Singureni? Există așa ceva? — Da, dragule drag! Este, deci există! Orele au început să curgă una după alta. Îi aranjasem Mirelei un colț de lucru retras în camera de zi, pentru a nu ne deranja reciproc. În timp ce îi instalam calculatorul pe masă și îi potriveam fotoliul, am observat-o puțin abătută. — Ești bine, Mirela? — E în regulă, a răspuns ea, deși vocea îi tremura ușor. Mi-am amintit doar că toate lucrurile mele au rămas la respectivul. Ne-am certat cumplit înainte de a pleca. Își adusese aminte că exist... Acum sunt aici, cu tine, și parcă sunt alta. Îmi e greu să realizez cât de mult m-am schimbat într-un timp atât de scurt. Știi, Milu, m-am apropiat de tine ca femeie... ca una care fusese neglijată prea mult timp și care dorea, într-un fel, să se răzbune. N-am crezut nicio secundă că mă voi îndrăgosti atât de mult. Când am trântit ușa în urma mea, am realizat că lumina mea vine de la tine. Te iubesc, Milu! Te iubesc din tot sufletul și te rog să nu mă dezamăgești. Am strâns-o puternic în brațe. O îmbrățișare, atunci când sufletul o cere, ține loc de un milion de cuvinte. Pe la ora șase seara, am pornit spre Giurgiu, lăsând în urmă orașul pentru liniștea din inima pădurii Singureni. Grădina și aleile domeniului Singureni Manor ne-au primit cu un aer răcoros de mijloc de octombrie, cu miros de frunze ruginii și lemn ars în șemineele exterioare. Printre copaci, umbrele discrete ale cerbilor care treceau agale dădeau locului un aer aproape ireal. Mirela era radiantă în rochia verde pe care o cumpărase cu o zi în urmă, iar eleganța cu care ținea paharul de aperitiv pe terasa de la Paul's Lodge mi-a amintit instantaneu de gestul din zori, cu ceașca de cafea. Cina din acea seară a fost perfectă: frigărui fine de curcan flambate, vin alb Chardonnay de Murfatlar și discuții lejere, lăsând definitiv în calculatoare lucrările de peste zi. Când din sistemul de sonorizare al salonului a început să curgă un blues lent, am luat-o de mână și am condus-o în mijlocul spațiului deschis dintre mese. S-a lipit de mine natural, conjugând pe verticală toate dorințele orizontale. Preț de câteva piese, i-am sorbit parfumul în ritmul pașilor perfect sincronizați. Era prima dată când ieșeam la un local și tot prima când dansam sub priviri de care nu ne mai ascundeam. — A fost minunat, Milu, a șoptit ea, așezându-și o șuviță rebelă după ureche. Îmi doream de atât de mult timp să fiu... pur și simplu cu tine. Numai cu tine. I-am răspuns printr-o strângere ușoară de mână și am ghidat-o încet dincolo de foaierul elegant al conacului, urcând scările din lemn masiv spre camera noastră boutique. Când am deschis ușa, ne-a întâmpinat atmosfera caldă, inundată de lumina discretă a veiozelor și de parfumul subtil, curat, al lenjeriilor fine. Mobilierul și liniștea deplină de afară creau iluzia că lumea întreagă dispăruse, lăsându-ne doar pe noi doi. Ne-am trezit pe la șase, iar după ce ne-am băut cafeaua la bar și am mâncat câte un croasant, am intrat în mașină și am pornit spre București. Era încă întuneric; un aer jilav de mijloc de octombrie înghițea farurile. În oglinda retrovizoare, am văzut cum o mașină se apropie vertiginos, cu faza lungă aprinsă. N-am apucat să fac niciun gest. O lovitură violentă din spate ne-a proiectat în decor. Ca într-un film cu încetinitorul, am văzut cum parbrizul crapă, apoi explodează în mii de cioburi. Prin golul ușii smulse din balamale, am privit cum trupul Mirelei este aruncat în iarba de pe margine. Din spate, silueta unui jeep a demarat în trombă, pierzându-se în depărtare. În clipa următoare, o durere cumplită mi-a tăiat respirația, iar stele roșii pe un fundal negru mi s-au așezat peste ochi. — Ești norocos, profesore. Altului în locul tău i se cânta „Aleluia” și juca table cu Sfântul Petru. — Abramelin! Unde, sarea mării, suntem? Ce s-a întâmplat?... Mirela?! Unde e Mirela?... — Stai tranquilo, puișor. Mirela e bine, are doar câteva contuzii. — Unde suntem? — Unde v-a trimis respectivul. Apropo, de ce-i ziceți „respectivul”? — E ceva din Caragiale. Pamplon. Caută prin memoria ta. — Ascultă, profesore, că avem timp limitat. Am rezolvat eu totul cu externarea, trebuie să bem dintr-un alt vin. S-au întâmplat multe. Am să ți le spun pe parcurs. — Tu nu ești în toate mințile. Nu pot merge nicăieri. Am cursuri, o am pe Mirela, le am pe ale mele. Tu le ai pe ale tale. Mai ești și mincinos pe deasupra: m-ai purtat prin tot felul de întâmplări ca să mă minți ca pe ultimul om. Tu ai distrus corpul Carmillei. — Dacă nu mergi cu mine, o vei pierde și pe Carmilla, și pe Mirela, și pe mine, și totul. — Nu zău!?... Le trimiți în neant?... Trimite-mă și pe mine. Rămâi cu un pahar de vin în plus. — Credeam că ești profesor universitar. Unul cu capul pe umeri, dar văd că ai rămas cu ceva sechele pe creier de la accident. Înțelege că nu am timp de glume. O echipă de doisprezece fizicieni cu puteri distructive își caută mentorul. Simțeam în vocea lui o teamă, deși știam că pentru un executant teama e doar un cuvânt. Nu avusesem frați, surori, rude în general. Părinții mei au murit ca porumbeii: când mama s-a stins, tata i-a supraviețuit doar trei zile după înmormântare. Aveam aproape optsprezece ani și a trebuit să mă descurc singur. M-am dedicat studiilor și carierei. La 31 de ani eram profesor universitar cu doctorat în informatică, având ca teză analiza structurală și recunoașterea automată a tiparelor în manuscrise istorice. Trăisem aproape singur peste 15 ani. Nu aveam pe cine să pierd decât pe Mirela. Carmilla era „pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci”. Iar de mag și de tot, Dumnezeu cu mila. — Magule, știi ceva? Ziceai de mine și de Sfântul Petru că trebuia să jucăm table. La o partidă a sfântului cu Dumnezeu, Cel de Sus mai avea de scos cinci piese, toate la șase, iar Sfântul Petru doar două la unu. Și dă cu zarul Dumnezeu, care practic nu mai avea nicio șansă: cât crezi că a dat? Șapte-șapte. Și Sfântul Petru a spart cutia. Dacă te mai ții de minuni, o să-ți dau cu călimara-n cap. Merg cu tine cu o condiție: să văd ce face Mirela. — Ți-am spus că e bine. O s-o vezi când trecem prin dreptul salonului ei. Mi-a pus pe marginea patului un rând de haine.M-am îmbrăcat în tăcere, simțind cum fiecare mișcare îmi testează limitele fizice. Hainele mi se potriveau la fix, un alt mic detaliu straniu pe care am preferat să-l trec sub tăcere, înghițindu-mi întrebările. Abramelin mă aștepta cu mâinile în buzunare, sprijinit de tocul ușii, privind spre coridorul lung, alb și rece. — Hai, profesore, a mormăit el nerăbdător când am făcut primii pași nesiguri pe linoleum. Am ieșit pe hol. Simțeam în nări mirosul de dezinfectant și medicamente. Am mers câțiva metri, trecând pe lângă saloane cu geamuri matisate, din care răzbăteau gemete înăbușite sau sunetul monoton al unui televizor dat pe posturile de știri ale amiezii. În dreptul salonului 12, Abramelin a încetinit pasul, făcându-mi semn discret cu bărbia. Ochiul de sticlă al ușii lăsa să se vadă interiorul rezervei. Pe pat, cu o fașă subțire în jurul capului, era Mirela. Dormea. Fața îi era palidă, dar liniștită, iar respirația îi ridica pieptul într-un ritm regulat. Pe noptieră, o sticlă cu apă și un măr roșu erau și ele semne de viață reală din decor. Era acolo, fragilă, dar întreagă. — Ți-am spus eu, a șoptit magul, aproape imperceptibil. Doar câteva contuzii și o sperietură zdravănă. Mâine i se va face externarea. Las-o să se odihnească. De acum, siguranța ei depinde doar de noi. Hai, mașina ne așteaptă la ieșirea de serviciu. Am ajuns la porțile mănăstirii când amurgul începea să înghită ultimele pete de lumină de pe zidurile de piatră. — Profesore, a șoptit el cu buzele crispate, trebuie să faci ceva ce n-ai mai făcut niciodată până acum: trebuie să o chemi pe Carmilla. Știi foarte bine că pentru mine n-ar veni; pentru ea, doar sângele tău este o poartă de acces. Nu i-am răspuns. Am pășit pe iarba jilavă, cu ochii închiși, mușcându-mi puternic buza inferioară până am simțit gustul puțin sărat al sângelui. Am chemat în minte numele ei. Când am redeschis ochii, ea era acolo, la capătul rândului de pomi, învăluită în umbra albăstruie a serii, cu aceeași privire cu care îmi petrecuse plecarea din muzeu. Abramelin a înaintat, dar s-a oprit la o oarecare distanță. Carmilla l-a privit direct, iar aerul din jurul ei a început să vibreze ușor. — Ce vrei, însoțitorule? — În laboratoarele din Siberia, rușii au forțat sigiliile sarcofagelor. Savanții lor au reușit să trezească toată echipa ta. Ochii Carmillei au rămas impasibili. S-a întors spre mine și m-a atins cu mâna pe obraz, de parcă ar fi vrut să alunge toate slăbiciunile trupului meu omenesc. Și atunci, parcă toată tristețea și bucuria lumii au coborât peste mine deodată. — Știi, însoțitorule. Fă-ți datoria. Având propriile corpuri pentru lumea asta nouă, ei pot fi ori diavoli, ori îngeri. De ce ai venit la mine? Vremea mea a trecut. — Ai fost șefa lor. Ai condus revolta împotriva Consiliului Suprem. Vreau să-ți spun că programatorii și Consiliul și-au revizuit unele hotărâri luate atunci. Au realizat că această lume nouă se va distruge din cauza unor decizii greșite pe care le va lua. Știi și tu că, atunci când te-am urmărit în viitor, am găsit o lume dispersată și arsă. Consiliul ar vrea să-ți folosești abilitățile și să salvați această civilizație. — Ți-am mai spus. Vremea mea a trecut. — Dacă nu vrei să te implici, lumea asta va dispărea. E suficient ca unul dintre fizicienii tăi să vrea să se joace de-a Dumnezeu și totul va arde. Și tu vei fi vinovată. Tu i-ai adus aici. La începutul acestei lumi au pus umărul mulți dintre supraviețuitorii de după glaciațiune; au fost zeii lor. Tu ce ai fost sau ce ești? O călugăriță pocăită care crede că păzitul pietrelor dintr-un muzeu o poate spăla de păcate? Spuneai că ai descoperit dragostea. Unde e? Am tresărit cu gândul la Mirela. — Magule, a spus Carmilla, întorcându-și încet privirea spre Abramelin, adu-i aici. Ești priceput la făcut noduri temporare în jurul celor pe care îi însoțești. Adu-i pe toți. O să așteptăm aici, în livadă. Abramelin a dat scurt din cap, semn că înțelesese. N-a mai zis nimic, dar i-am văzut umerii lăsându-se în jos, ca și cum i s-ar fi pus pe ei o stâncă. În secunda următoare, totul a încremenit pentru ca să izbucnească apoi într-un vârtej ce antrena cu el frunze, ramuri, iarbă, tot ce era în jur. Din aerul rece al nopții, douăsprezece ființe cu trăsături perfecte, șase femei și șase bărbați, s-au așezat în jurul Carmillei. Abramelin a pus în mijloc un glob ce emana o lumină slabă, suficientă cât să se vadă între ei. — Ați ieșit la suprafață, dragii mei, a început ea cu voce calmă, trecând pe rând prin dreptul fiecăruia. Aveți în față o lume nouă, una apărută după ce ghețarii s-au topit. Natura ne-a luat-o înainte și a repopulat pământul cu ființe asemănătoare nouă. Când ne-am conservat trupurile, credeam că vom avea nevoie de ele pentru supraviețuirea rasei noastre. V-am întrebat atunci pe fiecare dacă vreți să vă alăturați Consiliului și să deveniți una cu el, sau să mă urmați în viziunile mele. Ați fost de acord că fiecare ființă vie are dreptul la propria libertate. Mă uitam la Carmilla, la tânăra de o frumusețe înfiorătoare, cea care trăise cu mine în căpița de fân trei nopți de dragoste de nedescris. Era acum statuară, un lider învăluit de lumină. Era și forță, dar și fragilitate. — Iată-vă aici! Eu v-am adus, eu sunt răspunzătoare de destinul vostru. Oamenii aceștia au reușit să dezlege taina conservării noastre. Sunt la un nivel tehnologic suficient de avansat, dar trăiesc într-o societate blocată în lăcomie, condusă de politicieni absurzi și de interese meschine. Sunt gata să se bage singuri într-un război global pentru resurse pe care oricum le irosesc. Poluează totul și inventează tehnologii pe care nu au mintea să le controleze. Civilizația asta e ca un tren care gonește orbește spre prăpastie. S-a oprit un moment, lăsând cuvintele să se aștearnă peste fețele lor. — Dar au și ceva ce noi n-am cunoscut: au sentimente. Noi ne-am blocat între contradicții, între cald și rece, între bine și rău. Ei le combină într-un fel aparte. Unul pe care îl veți descoperi și voi. Și odată cu el, veți redescoperi motorul vieții: dragostea. V-am chemat aici să vă dau o ultimă direcție: mergeți în lumea lor, intrați în rețelele lor de date, în laboratoare, în marile centre de decizie economică și politică. Deveniți o frână nevăzută. Blocați-le deciziile aberante, sabotați-le pornirile distructive și ghidați-le subtil tehnologia spre supraviețuire, nu spre distrugere. Faceți-i să creadă în idealul pentru care noi am luptat: o lume liberă în care fiecare să aibă locul lui. Mergeți. Siluetele celor douăsprezece ființe au dat scurt din cap și, după ce s-au îmbrățișat cu toții, au început să se strecoare printre pomi, pierzându-se în noapte. Abramelin m-a bătut ușor pe umăr și, fără să spună un cuvânt, s-a îndepărtat și el. Rămăsesem cam cum eram de o bună bucată de vreme: căzut din lună. Nu puteam să-mi revin, când am simțit cum mâna Carmillei o prinde pe a mea. — Iubitule, dragul meu drag, te-am reținut pentru o destăinuire. Fata Mariei Tomay și a lui Radu Negru Vodă, cea care e în trupul acesta și al cărei sânge curge și prin venele tale, cere dreptul la propria ei existență. Eu voi pleca în fața Consiliului pentru a-mi justifica alegerile, dar o parte din mine va rămâne aici, în preajma ta. Iubirea Mirelei este, de fapt, iubirea mea, dragul meu drag. Să nu uiți: voi fi lângă tine mereu. Simțeam cum mâna ei mă strânge din ce în ce mai tare. Am deschis ochii și am văzut-o pe Mirela făcând gesturi disperate spre ușă, de unde o asistentă și un doctor s-au repezit imediat asupra mea. — S-a trezit! S-a trezit!... Și-a revenit din comă!... Milu!... Milu, iubitule, dragul meu drag...