Proză
Rătăcitorul
15 min lectură·
Mediu
Ușa barului de pe Lipscani s-a deschis automat, iar un aer dens de fum de țigară m-a învăluit în pătura lui. Intram destul de des aici, așa că eram familiarizat cu locul. Barmanul — care pentru mine era nou — îmi cunoștea deja tabieturile:
— Whisky cu gheață, ca de obicei, domnule Drumaru?
— Ca!... i-am răspuns monosilabic, în timp ce ochii îmi erau fixați pe ecranul televizorului agățat pe perete, unde Andreea Esca prezenta imagini cu incendiile care pustiau Canada.
— E începutul sfârșitului, am auzit o voce de femeie din stânga mea. Îmi poți oferi și mie un pahar?
M-am întors imediat ca să văd cine-mi cerea de băut. O tipă la vreo 30-35 de ani, trăsnet. Nu știu ce figură am făcut, dar a pufnit în râs:
— Te uiți la mine de parcă aș scoate eu flăcările alea pe nări. Ce zici, îmi oferi băutura aia?
Am făcut un semn barmanului, care s-a conformat imediat.
— Ne cunoaștem cumva? am întrebat-o, în timp ce îi studiam trăsăturile feței și trupul de anacondă.
— Ar trebui? a întrebat ea la rândul ei, ridicând sprânceana stângă.
A luat paharul pe care barmanul i-l întinsese discret și a lăsat gheața să se lovească de pereții de sticlă. Sunetul ăla mărunt, cristalin, a părut să taie pentru o secundă huruitul ecranului de pe perete, unde flăcările din Canada înghițeau hectare de pădure în direct.
— Numele meu e Andrei, am spus, încercând să-mi recapăt cumpătul. Andrei Drumaru. Și am senzația că...
— Că mă cunoști dintr-o altă viață? a completat ea, zâmbind cinic. Salvările astea romantice de agățat în baruri sunt atât de expirate, domnule Drumaru. Păcat. La cum îți desenezi ridurile de la ochi în fiecare sâmbătă, aveam pretenții la mai multă originalitate din partea ta.
Am încremenit cu paharul la gură. Whisky-ul mi s-a părut brusc sălciu, ca apa stătută. Ridurile. Nimeni nu știa de trusa de machiaj din baia mea. Nimeni nu știa că liniile de la colțul ochilor mei erau trasate cu pensula, doar ca să par un bărbat de patruzeci și ceva de ani.
— Cine ești? am întrebat, iar vocea mi-a coborât cu două octave.
Barmanul s-a retras tacticos spre capătul celălalt al tejghelei, simțind tensiunea care începuse să înghețe aerul între noi.
— Hollywood-ul a stricat totul, a spus ea, ignorându-mi întrebarea.
S-a întors cu spatele la bar, sprijinindu-se în coate și privind spre ecranul unde Esca trecuse la o știre despre sateliții care pierduseră semnalul deasupra Europei.
— Credeai că dacă dai peste o nemuritoare, o să aibă aripi de liliac, o să miroasă a sulf sau o să scoată o sabie de sub trenci ca în Highlander? Ce regie ieftină...
A tras o dușcă lungă. Ochii ei negri s-au fixat asupra mea, dar în spatele lor nu era inocență, ci o oboseală sictirită, grea ca nisipurile deșertului.
— Adevărata nemurire, Drumaru, sau Ahasverus, sau cum dracu’ îți mai spui tu prin secolul ăsta al cardurilor de credit, înseamnă doar că ai fumat prea mult, că ai văzut prea multe imperii prăbușindu-se și că ai învățat să-ți schimbi buletinul o dată la douăzeci de ani ca să nu te ia la întrebări Fiscul. Înseamnă că în creierul tău n-ai destui gigabytes să stocheze două mii de ani de amintiri. Uiți chipul mamei tale din Ierusalim. Uiți dialectul exact în care vorbeai. Devii doar o carcasă goală care simulează viața. Ca tine acum.
Mi-am simțit tălpile arzând prin pantofi. Un val de căldură mistică, uscată, a urcat din podeaua barului direct în oasele mele. Praful Iudeii.
— De unde știi toate astea? Și de ce semeni așa de mult cu logodnica mea?
— Pentru că eu am fost aici prima, cizmarule. Înainte să apară Evelina ta. Iar chipul... chipul e doar o formă prin care universul încearcă să-ți spună că timpul tău s-a terminat. Uită-te la televizor.
M-am uitat. Pe ecran, imaginea începuse să pulseze ciudat. Dungile de bruiaj nu erau orizontale, ci verticale, ca niște pliuri de pânză.
— Incendiile alea, sateliții căzuți... nu e climă, Andrei. Este o presă gigantică. Prezența divină coboară pe Pământ și tasează istoria, pliind epocile una peste alta ca pe niște foi de hârtie. A doua Venire a început. Iar tu ești unul dintre paratrăsnetele care o atrag.
S-a aplecat spre mine, iar mirosul ei de mosc și tutun m-a amețit.
— Prorocirile, Drumaru. Apocalipsa nu e un cataclism, ci o ecuație matematică sacră. Ea se declanșează doar dacă toate promisiunile făcute de Dumnezeu se adeveresc. Iar pe drumul Golgotei, El ți-a făcut o promisiune care a devenit lege universală: „Tu vei aștepta până mă voi întoarce”. Dacă El coboară și te găsește în viață, cercul se închide. Ecuația e rezolvată. Lumea se sfârșește și se transformă într-o masă de sare.
— Și de ce îmi spui asta?
— Pentru că te vreau, a zâmbit ea, iar zâmbetul ăla mi-a tăiat respirația. Îmi doresc ca totul să ardă, ca să pot muri și eu, în sfârșit, în brațele tale sau ale altuia, în această lume de rătăcitori.
Am ieșit val-vârtej pe ușa barului în noaptea bucureșteană, dar aerul de afară era deja de neschimbat. Presiunea aceea invizibilă, ca o presă uriașă care tasează straturile timpului, devenise atât de densă, încât zgomotul mașinilor de pe Lipscani se auzea încet, înfundat, ca de sub apă. În mintea mea nu era panică, ci o vinovăție veche, un complex al eșecului care mă măcina de două mii de ani. Dacă lumea se sfârșea, nu era din cauza unei greșeli cosmice. Era și din cauza mea. Din cauza mândriei mele de cizmar din Ierusalim, care nu putuse îndura ca cineva să se oprească o secundă să se odihnească pe pragul lui. Nu puteam lăsa ca Evelina, cu toată inocența ei, cu râsul ei din fiecare dimineață, să devină o cifră anulată într-o ecuație divină din pricina păcatelor mele.
Picioarele, grele de praful Iudeii care îmi pulsa sub piele, m-au purtat instinctiv spre singurul loc care rămăsese neschimbat de sute de ani în mijlocul Bucureștiului: Biserica Stavropoleos. Am împins ușa grea de lemn și am intrat în pridvorul răcoros, inundat de miros de ceară și tămâie. Înăuntru, timpul părea că se oprește în loc, opunând rezistență presei invizibile de afară.
In penumbra altarului, luminat doar de câteva candele pâlpâitoare, l-am găsit pe părintele Iustin. Era un călugăr bătrân, cu barba albă ca ninsorile de altădată, pe care îl vizitam uneori când singurătatea veacurilor devenea prea greu de dus. Niciodată nu-i mărturisisem cine sunt, dar el mă privea mereu cu o compasiune ciudată, de parcă mi-ar fi citit povara pe chip.
M-am prăbușit în genunchi în fața iconostasului, cu palmele strânse:
— Părinte... am început, iar vocea mi-a tremurat. Timpul se pliază afară. Totul se termină. Promisiunea făcută mie pe drumul Crucii... se împlinește acum. Dacă El mă găsește în viață, lumea dispare.
Bătrânul călugăr nu s-a speriat. S-a apropiat de mine cu pași mărunți, demontând tot fantasticul solemn din filmele religioase. Avea mâinile crăpate de muncă și mirosea a pâine caldă.
— Știam că vei veni, Andrei, mi-a spus el în șoaptă, numindu-mă pe numele meu de acum trei sute de ani. Vinovăția ta e mai veche decât zidurile acestei biserici. Dar Scriptura nu e o închisoare, ci o cale. Păcatul tău a născut blesteme, dar tot prin jertfa ta se poate desface nodul.
— Cum? Cum pot să anulez o promisiune divină fără să distrug totul?
Părintele Iustin a pus mâna pe umărul meu, iar greutatea acelei atingeri umane mi-a oprit tremurul oaselor.
— Nu există mașinării omenești care să întoarcă timpul, fiule. Timpul nu e o linie, ci o pânză pe care Dumnezeu o țese. Ca să te întorci la nodul inițial, trebuie să folosești o ancoră. În subsolul acestei mănăstiri, în vechea librărie ascunsă din 1926, se află Oglinda de Argint a Peregrinului Apter. Ea nu mută trupul, ci reflectă sufletul în momentele lui de maximă rătăcire. Pășind în ea, nu călătorești în timp, ci te întorci în propria ta reflexie din trecut.
Bătrânul m-a privit adânc în ochi, iar în glasul lui s-a simțit toată gravitatea alegerii mele:
— Dar ascultă-mă bine: ca să oprești blestemul, trebuie ca tu, cel de azi, să-l ucizi pe cizmarul care erai în Vinerea Mare, înainte ca el să-L batjocorească pe Hristos. Dacă el moare înainte de cuvânt, promisiunea nu mai este rostită, ecuația Apocalipsei cade, iar lumea e salvată. Însă prețul e cumplit, Andrei. Dacă ștergi blestemul, ștergi și drumul tău prin veacuri. Te vei trezi în prezent ca un muritor de rând, dar nimeni... nicio persoană pe care ai iubit-o în acești două mii de ani nu își va mai aminti de tine. Vei fi un străin pentru propria ta viață.
M-am ridicat. Vinovăția din pieptul meu se transformase într-o liniște rece, tăioasă. Gândul că o voi salva pe Evelina, chiar dacă asta însemna să mă uite pentru totdeauna, era singura mântuire pe care o mai puteam spera.
Privind spre ferestrele înguste ale bisericii, am văzut cum cerul nopții bucureștene își pierdea negrul natural, transformându-se într-un violet metalic, vibrând sub presiunea acelei prese invizibile. Timpul se storcea. Nu mai aveam minute de pierdut.
— Condu-mă la oglindă, am spus, asumându-mi pe deplin destinul.
Părintele Iustin a luat o lumânare aprinsă dintr-un sfeșnic și m-a ghidat printr-o ușă masivă, ascunsă în spatele stranei, coborând în măruntaiele mănăstirii. Aerul a devenit instantaneu jilav. Am trecut prin coridoare înguste de cărămidă arsă, până când am ajuns într-o încăpere boltită. Pe rafturile de lemn putrezit zăceau mii de manuscrise salvate din fața timpului, iar în centru, acoperită cu o pânză de sac mucegăită, se afla Oglinda.
Părintele Iustin a tras pânza. Oglinda de Argint a Peregrinului Apter nu semăna cu nimic din ce văzusem în cele două milenii de rătăcire. Rama ei de argint înnegrit era sculptată cu vițe de vie ale căror frunze păreau că se mișcă, iar suprafața metalică nu reflecta subsolul mănăstirii, ci pulsa într-un fluid cenușiu, ca un mercur viu. Pentru o clipă, mi-a venit să zâmbesc cinic: o vedeam pe Vrăjitoarea din Alba ca Zăpada vorbind cu imaginea ei din Stargate.
— Când vei păși dincolo, vei fi în Ierusalim, în Vinerea Mare, a șoptit călugărul, făcându-mi semnul crucii pe frunte. Grăbește-te. Cizmarul este deja la ușa atelierului său, așteptând ca Istoria să treacă pe lângă el. Dumnezeu să te ierte, Andrei.
Am privit pentru ultima oară lumina caldă a lumânării, chipul blând al părintelui și mi-am strâns pumnii. M-am gândit la Evelina, la râsul ei care avea să continue să existe într-o lume salvată, chiar dacă nu pentru mine — un evreu rătăcitor convertit sub apăsarea unor regrete tardive.
Apoi, am pășit direct în fluidul rece al oglinzii.
Senzația de presare a dispărut instantaneu, înlocuită de un vertij violent. Aerul s-a schimbat într-o fracțiune de secundă: s-a uscat, a devenit fierbinte și a căpătat iz de praf, transpirație, sânge și măslini arși de soare. Zgomotul surd din București a fost acoperit de un vacarm asurzitor. Strigăte în aramaică, lătrat de câini, zăngănit de armuri romane și o ură colectivă care plutea în atmosferă ca un gaz inflamabil. Eram în Ierusalim. Hainele mele moderne dispăruseră, fiind înlocuite de o tunică simplă de in, aspră și murdară. M-am uitat la mâini: nu mai erau fine, ci bătătorite de ace și ață cerată. Cu toate acestea, mintea mea era cea din barul de pe Lipscani. Știam cine sunt și ce aveam de făcut. M-am întors și am văzut prăvălia. Atelierul de cizmărie. Pe pragul ei, sprijinit de tocul ușii, stătea un bărbat tânăr, cu barbă scurtă și neagră, privind cu o aroganță prostească spre mulțimea care se înghesuia pe ulița îngustă și pietruită. Era el. Eram eu. Cizmarul plin de mândrie care își blestema oboseala și n-avea milă de nimeni.Zgomotul mulțimii a crescut în intensitate. Dinspre palatul lui Pilat venea procesiunea. Printre scuturile soldaților romani, L-am văzut. Siluetă Încovoiată sub greutatea bârnei masive de lemn, cu fruntea sângerând sub ghimpii coroanei. Pășea greu, lăsând urme de sânge în praful fierbinte. Tânărul cizmar de pe prag s-a îndreptat, pregătindu-și o grimasă de dispreț. Hristos Se apropia, clătinându-Se, căutând cu privirea un loc unde să-Și sprijine spatele pentru o secundă. Fix pragul casei lui.
— Acum ori niciodată, mi-am șoptit. Fără să mai ezit, am sărit din mulțime direct asupra reflexiei mele din trecut. Cizmarul cel tânăr a tresărit, simțind pericolul, dar n-a apucat să scoată un sunet. L-am prins de gât și l-am izbit cu toată forța în interiorul întunecos al atelierului, prăbușindu-ne amândoi peste pieile tăiate și uneltele de lucru. Am întins mâna orbește pe podea și degetele mi s-au strâns în jurul unui cuțit lung de tăiat talpa, cu lamă curbată și bine ascuțită. El s-a uitat la mine cu ochii mari, măriți de groază . Și-a văzut propriul chip, dar îmbătrânit, purtând ridurile pe care în barul din București încercam să le desenez cu pensula.
— Cine... cine ești? a îngăimat el în aramaica veche pe care creierul meu o uitase de secole, dar care acum îi revenea pe buze natural.
— Sunt sfârșitul rătăcirii tale, am șoptit. Am înfipt lama adânc în pieptul lui, exact în clipa în care umbra unei cruci vii trecea prin dreptul ușii deschise. Cizmarul a scos un horcăit scurt, corpul i s-a tensionat, apoi s-a înmuiat complet sub mine. Sângele lui, care era și sângele meu, a inundat podeaua de pământ a Ierusalimului. În acea secundă, afară, Hristos a trecut mai departe. Nu s-a oprit. Nicio promisiune blestemată nu a mai fost rostită. Ecuația fusese anulată. Lumea din jurul meu a început să se dizolve ca o pictură în acuarelă lăsată în ploaie. Zidurile de piatră ale Ierusalimului, mirosul de sânge și praf, strigătele soldaților – totul s-a evaporat într-un alb orbitor, urmat de o liniște absolută.
M-am trezit brusc, trăgând aer în piept ca un înecat. Zgomot. Un zgomot clar, strident, de motoare și claxoane. Nu se auzea de sub apă. Aerul nu mai era dens. Mirosul de mosc și ceară veche dispăruse. Am deschis ochii și am realizat că stăteam în picioare pe trotuarul de pe strada Lipscani, sub lumina galbenă a unui stâlp de iluminat. M-am pipăit reflex. Purtam hainele mele din acea seară. M-am uitat la ecranul telefonului: era aceeași dată, ora se scursese doar cu câteva minute. Pe cerul curat al Bucureștiului, stelele străluceau liniștite. Presiunea dispăruse. Lumea își continua cursul ei haotic, dar stabil. Am simțit o ușurare imensă, dar imediat o gheară rece mi-a strâns inima. Evelina. Am luat-o la fugă pe străzile pavate din Centrul Vechi, printre tineri care râdeau și terase luminate. Am ajuns în fața blocului nostru, am urcat treptele în goană și am sunat cu disperare la ușă. După câteva momente, ușa s-a deschis.Era ea. Purta tricoul meu larg de somn, iar părul îi era ușor ciufulit. S-a uitat la mine, dar în ochii ei căprui, verzi-deschis în lumina holului, nu era nicio licărire de recunoaștere. Nicio căldură. Doar surpriza și ușoara iritare a unui om deranjat la o oră târzie de un necunoscut.
— Da? Vă pot ajuta cu ceva? a întrebat ea, strângând marginile ușii. Gâtul mi s-a uscat instantaneu. Privirea ei m-a durut mai mult decât cuțitul de cizmar înfipt în propria-mi carne. Părintele Iustin avusese dreptate. Blestemul fusese șters, dar odată cu el și amintirea existenței mele în viața ei. Pentru ea, Andrei Drumaru nu existase niciodată. Era o pânză curată.
— Eu... am îngăimat, încercând să-mi stăpânesc o lacrimă care amenința să-mi scape pe obraz. Îmi cer scuze. Cred că... cred că am greșit etajul. Căutam pe altcineva.
— Nicio problemă, a spus ea, schițând un zâmbet politicos, acel zâmbet pe care îl oferi unui străin zăpăcit. Seară bună. Ușa s-a închis cu un zgomot sec. Am rămas singur pe coridorul întunecos. Eram un muritor de rând. Un om de patruzeci și ceva de ani, fără un trecut milenar, fără blesteme, dar și fără dragostea care îmi ținuse sufletul în viață în ultimii ani. Totuși, salvat. Lumea mergea mai departe pentru că un cizmar murise la timp.
Am coborât în stradă, lăsând pașii să mă poarte înapoi spre barul de unde începuse totul. Când am împins ușa, barmanul ștergea tacticos un pahar. M-am așezat la tejghea, pe același scaun. Barmanul s-a apropiat de mine, privindu-mă ca pe un client oarecare, intrat pentru prima dată în tura lui
.— Bună seara. Ce vă aduc? a întrebat el amabil.Mi-am îndreptat spatele, simțind pentru prima dată în două mii de ani greutatea reală, dar curată, a propriei mele mortalități. Un nou început.
— Un whisky cu gheață, te rog, am spus, și de data aceasta vocea a sunat fermă, stabilă, ancorată în prezent.
— Ar fi mai înțelept să comanzi două pahare, Salvator Mundi. Nu e frumos să servești o doamnă cu o băutură, pentru ca apoi să o abandonezi fără niciun cuvânt.
— Hopaa! Doamna cu flăcări pe nări. Să înțeleg că miracolul din privirea ta ascunde o datorie pe care trebuie să o plătesc?
— O datorie imensă, a zâmbit, iar în ochii ei am zărit reflexia tuturor stelelor pierdute. Și mă tem că un simplu pahar de whisky nu va fi de ajuns pentru a o stinge.
Am privit-o mai atent, lăsându-mă cucerit de eleganța ei întunecată. Rochia neagră îi îmbrățișa perfect liniile unduitoare ale trupului. Ochii îi erau două abisuri de catifea neagră, adânci și hipnotici, iar linia senzuală a decolteului purta o promisiune mută, scrisă cu litere invizibile, dar atât de clare: ispită.
— Și cum aș putea să-mi răscumpăr această vinovăție? am întrebat, coborându-mi vocea.
Și-a aprins o țigară subțire, cu o mișcare lentă, aproape ritualică. Prin volutele subțiri de fum care pluteau între noi ca un văl transparent, s-a aplecat atât de aproape, încât i-am simțit răsuflarea caldă pe epidermă. Mi-a șoptit la ureche, cu o voce care a sunat ca un nou blestem:
— Poți să-mi faci un copil.
0014
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- nandi vardeanu
- Tip
- Proză
- Cuvinte
- 2.977
- Citire
- 15 min
- Actualizat
Cum sa citezi
nandi vardeanu. “Rătăcitorul.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/nandi-vardeanu/proza/14204385/ratacitorulComentarii (0)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
