Autumnala

Căința este calea spre desăvârșirea sufletului!

ați postat un aforism la obiect. Aici am văzut căința mai mult ca o încercare de stergere a trecutului în care păcatul este generat de limitele posibilităților noastre. Despre căința în sensul biblic mi-a plăcut în mod deosebit cea dată de Balzac: „Căinţa este o virginitate pe care sufletul nostru o datorează lui Dumnezeu, un om care se căieşte de două ori este prin urmare un ticalos dezgustător.” O alta dată de Omar Khayyam ne poartă în zona inutilității ei în fața eternei regenerări:
„Și iar și iar sosit-a primăvara cu trandafir în mână- penitența mea zdrențuroasă doar o cârpă roasă.” Mulțumesc pentru popas, cu stimă nicolae

cănd v-am văzut, din nou, în pagina mea am simțit o emoție puternică și vindecătoare. Știu că scriu altfel decât majoritatea autorilor de pe aici și am anumite rețineri în a posta. Prezența dumneavoastră în jurul textelor mele are efectul unui zâmbet. Mulțumesc! recunoscător, nicolae

este evident că observația autorului este trăiește alături de ochii săi, mintea și talentul

ar fi de remarcat în întreg, dar vreau să scot în evidență “răvășit, ca viile culese”
poate că tot simțind aroma strugurilor,
parfumul și încă verde frunza…
acel desen,
scheletic,
care pare uimit:
ce am fost?
ce am ajuns!?
și frunza uscată
pe jos
***
un contur de +++++

mi-ați readus în minte o imagine rămasă undeva prin colțurile memoriei. Vorbind despre frământările sublocotenentului Gheorghidiu, din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Fănuș Neagu spunea că acesta se întorcea spre front „ trist ca o vie după cules”. Bucuros de prezență și lumină, cu respect, nicolae

Poem pe nedrept trecut cu vederea. Sonet, ce mai....