Jolanda Lászlò

​Mănânc și azi cu noduri, cu gâtul strâns de frici, Deși pereții-s tăcuți și-s ai mei, sunt toți aici, Dar mintea e o fiară ce nu vrea să priceapă urã Când ușa e închisă și nu-i nici o

Într-o societate diversă, în care oamenii au convingeri diferite despre viață, sens și moralitate, libertatea de a gândi și de a crede este fundamentală. Această libertate nu presupune doar dreptul

Mi‑e foame. Nu de mâncare. Mi‑e foame de ceva care nu dispare când întinzi mâna. Am mâncat timp, Și oameni, Și tăceri până n‑a mai rămas nimic de ținut. Trăim într‑o lume în care viața nu

Am scos din mine tot ce încă mai cerea milă și l‑am lăsat afară. Înăuntru a rămas ceva care funcționează. Nu mai iubesc, nu mai explic, nu mai repar nimic. Accept doar ce nu are nevoie de mine ca

Am pus liniștea între mine și tine ca pe un obiect fragil. De atunci nu se mai sparge nimic, doar eu mai sun uneori în gol.

Ar fi trebuit să fie Vinerea Mare. O zi care, prin simpla existență, devine tot mai incomodă pentru o umanitate ce tolerează orice, mai puțin sensul. Sacrul deranjează doar pentru că obligă la

Respirația este tolerată atât timp cât nu devine mesaj. Faptele utile se înregistrează, se șterg, se uită. Poți scoate oameni de sub fier, te poți umple de sânge străin pentru ca mâinele să mai

Cel care vede cu un pas mai departe învață primul lecția: tăcerea nu e pace, e camuflaj. Cuvintele mele au muchii, nu se potrivesc în gurile rotunde ale consensului. Așa că le țin strânse, ca pe un

În umbra unui vis ce stă să piară, Te chem din hăul timpului tăcut, E o dorință, ultima, amară, Un ciob de suflet de demult pierdut. ​Tată, îmbrățișează-mă strâns acum, o dată, Simte-mi tâmpla

Sub pielea timpului curge o apă tăcută, fără grabă, fără nume, dar purtând în ea toate răspunsurile pe care nu le-am întrebat niciodată. În fiecare clipă suntem două ființe: cea care trăiește și cea

Există un loc care nu există, unde totul se naște și se dez‑naște în aceeași respirație. Acolo, tăcerea nu e liniște, ci o mișcare fără direcție, un gest pe care nimeni nu l‑a început vreodată. Și

Sunt umbre ce poartă lumină pe față, dar inima lor e un drum fără dor. Te chemă aproape doar ca să-ți fure ultimul strop de căldură din zbor. Ei nu iubesc — doar ating ca furtuna: Vin, sfâșie,

Există un tip de liniște care se așază peste orașe exact când semafoarele încep să clipească mai des ca niște metronome obosite: o liniște care nu are nevoie de noapte ca să se facă simțită. E

Luni întregi au trecut fară să te mai aud , sau să stiu că mă aștepți acasă. Și au fost și zile în care am zâmbit întreagă zi , și a trecut totul pentru că în sinea mea știam că ești încă acolo. Dar

​Mă ai în inventar, dar nu mă știi, Un martor orb la propria-mi pieire, Tu dormi adânc în frânturi de câmpii, În timp ce eu mă sting dintr-o privire. ​Ești singurul ce n-a putut să

Veghez la pulsul lumii, în fire și în fapte, Inginer peste golul ce-n alții s-a depus, Dar cine-mi ține garda în propria mea noapte, Când soarele din mine de mult s-a dus în apus? ​Lângă mine,

Am căutat sensul în cuvinte, dar cuvintele s-au sfărâmat ca sticla. Am căutat adevărul în mine, și am găsit doar un gol care mă privea. Ce este libertatea, dacă nu o închisoare fără ziduri,

Când mor, semnează si donează-mi organele Dã-mi plămânii cuiva care încă vrea să respire I-am folosit prea mult sufocându-mă în tăcere Dã-mi inima cuiva care vrea sângele pompându-i Al meu e

A fost candva un răsărit ce-mi promitea lumină, Dar s-a pierdut pe drum, ca un vis fără țintă. Am întins mâinile spre ea, să-i prind căldura, Și-am rămas cu tăcerea, cu golul și cu ura. Pe

Mai am doar câteva ore, să fug de zgomot, de oraș, de nori, spre câmpuri largi, spre liniștea lor, unde iarba mă cheamă cu vechi fiori. Mi-e dor de casa veche din deal, cu poarta de lemn și

A fost acolo când tata s-a dus, cu ochii lui blânzi, cu pașii tăcuți prin capelă, ca și cum ar fi știut că durerea ta avea nevoie de el mai mult decât oricând. Dormea cu tine, ca o pătură

Nu m-am potrivit niciodată cu mulțimea, cu ritmul grăbit al orașelor mari, cu vocile care cer să fiu altcineva. În mine e o ploaie tăcută, ca cele de vară ce cad peste frunze, și mă regăsesc în