Jolanda Lászlò

În răcoarea blândă a zorilor, cafeaua cu lapte îmi încălzește palmele, iar iarba, crudă și tăcută, îmi mângâie tălpile ca un început. Câinele se cuibărește în brațele mele, respiră ritmul inimii

Poate că n-am fost mamă, Și timpul îmi bate în geam, Cu ani ce se-adună în ramă, Dar dorul rămâne, nu-l am. Poate că trupul meu tace, Dar inima încă întreabă, Ce-ar fi fost dacă o voce Mică mi-ar fi

Privesc cerul și nu văd doar stele, Văd povești, văd doruri, văd lumi paralele. Fiecare constelație e o parte din mine, Un gând ce nu tace, o lumină ce vine. Astronomia nu e doar știință, e vis, E

Copilul din mine încă te caută, Pe ulița veche, cu pași de lumină, Tu, copil sărac, cu suflet de aur, Împărțeai pâinea, dar și vina. Mi-ai dat bucata ta de cer, Și-n ochii tăi, o lume întreagă, Dar

Când vom fi bătrâni, cu părul alb și pași mai mici, Și timpul ne va scrie riduri pe obraz, Să-mi fii acolo, lângă mine, cum ești azi, Cu ochii blânzi și sufletul aprins în licărici. Vom bea

Pe firul timpului, tăcut, Am semănat cuvânt și gând, Sperând că-ntr-un colț nevăzut, Va înflori ceva, rămânând. Nu-s stea pe cer, nici vânt în zare, Dar am fost suflet, am fost dor, Și-ntr-un vers,

Nu mai țin ritmul nici unui apus, Nici răsărit nu-mi spune ce-i de spus. Zi sau noapte — ce mai contează? Zilele trec, iar sufletul visează La șoapte ce veneau dincolo de perete, Rozul camerei mele —

Îmbãtrânim rapid, observi? Nu mai suntem copiii de altãdatã Am uitat orice detaliu din ziua de ieri Şi-am închis demult şi cartea preferatã. Ne schimbãm în necunoscuți, e firesc Mama are ochelari,

Am încercat să îți prind cuvântul într-un deget și să ți-l sfâșii bucățele Să le adun apoi într-o pungă în suflet îngrămădite doar pentru mine De unde o bucată din tine să nu evadeze vreodată. Ți-am

Voiam să‑ți ucid privirea absurdă Să‑ți absorb orice gram de viață de‑atunci, doar pentru a‑l avea eu însămi și‑atât! În camera unde fusesei absent și azi, și ieri, și‑n clipele grele... Îți urăsc

Se zicea cândva că e un timp potrivit pentru oricine,doar trebuie răbdare. Dar cine a calculat asta? Dacă eu în sine nu mai am timp să las în urmă? Și azi încă e un timp pentru mine.restul nu mai

Deși era deja seara, o întreagă după-amiază m-a cuprinsese pe scaunul de plastic din curte... Mi-aminteam pasiuni... Iar una dintre cele mai mari ești tu, ființă firavă... Aș vrea să fiu în locul

S-ar zice că mă-ncurc printre faze și clipe când în context e vorba de tine… și râd fără sens când mă gândesc la tot… cum mă priveai adesea în orice moment… Și-mi atingeai subtil mâna pe sub

Orice gând încerc să‑l îngrop În metri adânci de cuvinte mute …se‑aud însă cum urlă orice glas De‑al tău ce aleargă spre mine… Și‑ncerc să te‑opresc cu atingere dură Cu șoapte de ură, dar curg

Părea a fi o altfel de zi…Iar speranța aceluiași sunet de dimineață sfâșia acum carnea fragedă a mâinii care ajuta de fiecare dată din păcate…și ultima frază pe care spera să o audă era doar “regret

Sunetul ploii inundau ochii ce curg... ...în favorul serii întunecate Revăd filmul istoric de aseară cu clapele pianului coborâte încet... furând o pâine... ori „potatoes” sau fugind în zig-zag

E oare prea greu să vezi ce-ascund în urma albastrului intens? ... și-al cuvintelor bolborosite prea tăcut ... sau obsedant ... Ține-mi linia palmei strâns ... și lungește-o dincolo de timp pe

Nu-i venea a crede lucrurile simple ce ea i le spunea cu atâta greutate... aproape toată ființa lui se-ascundea de fapt în spatele unei frici enorme de a nu fi real fiecare rând din propozițiile ei