Despre casele în care nu ne mai întoarcem

Există un lucru pe care îl înțelegi târziu despre viață: aproape niciodată nu ne este dor de locuri. Ne este dor de versiuni ale noastre care au locuit acolo. Ani de zile am crezut că mi-e dor de anumite orașe. De anumite apartamente. De anumite ferestre. Mă surprindeam căutând pe internet străzi pe care nu mai aveam niciun motiv să le văd. Îmi aminteam mirosul unei scări de bloc, zgomotul unei uși care nu mai exista, lumina dintr-o cameră în care nu mai locuiam de mult. Aveam impresia că tânjesc după locurile acelea. Dar nu era adevărat. Dacă aș fi fost trimisă înapoi acolo, exact așa cum sunt acum, probabil că m-aș fi simțit străină. Pentru că nu locul îmi lipsea. Îmi lipsea omul care eram atunci. Există o cruzime elegantă în felul în care trece timpul. Nu îți ia lucrurile dintr-odată. Nu intră peste tine și nu golește camerele sufletului într-o singură noapte. Le mută încet. Aproape imperceptibil. Mai întâi pleacă oamenii. Apoi pleacă obiceiurile. După aceea dispare limbajul. Într-o zi observi că nu mai folosești anumite expresii pe care le spuneai mereu. Nu mai asculți muzica ce părea odată indispensabilă. Nu mai reacționezi la fel. Nu te mai enervezi din aceleași motive. Nu mai speri la aceleași lucruri. Și fără să realizezi, ai devenit altcineva. Ne imaginăm că schimbările mari sunt vizibile. Că vom simți momentul exact în care ne transformăm. Nu este așa. Transformările importante sunt tăcute. Într-o dimineață bei o cafea. Într-o altă dimineață bei aceeași cafea. Între cele două există zece ani pe care nu i-ai văzut trecând. Cred că de aceea oamenii păstrează atât de multe lucruri inutile. Nu din atașament față de obiecte, ci din teamă că, odată cu ele, vor dispărea și unele versiuni ale lor. Păstrăm bilete vechi. Fotografii. Mesaje. Chei care nu mai deschid nimic. Le păstrăm ca pe niște martori. Ca și cum cineva ar trebui să confirme că persoana aceea a existat cu adevărat. Uneori mă întreb câte vieți am trăit deja. Nu în sens biologic. Ci interior. Câte femei au locuit în mine și au plecat fără să lase o adresă. Cea care credea că iubirea rezolvă tot. Cea care credea că munca rezolvă tot. Cea care era convinsă că inteligența este suficientă. Cea care încă mai vedea lumea ca pe un loc plin de promisiuni. Le simt uneori prezența. Ca atunci când intri într-o casă abandonată și observi forma lăsată de un tablou care a stat mulți ani pe perete. Tabloul nu mai este acolo. Dar urmele lui au rămas. Poate că asta suntem până la urmă. Nu suma lucrurilor pe care le-am păstrat. Ci suma lucrurilor care au plecat. Iar maturitatea nu începe atunci când înveți cine ești. Începe în ziua în care accepți că o parte dintre cei care ai fost nu se vor mai întoarce niciodată. Și poate că nici nu trebuie. Pentru că unele case există doar pentru a fi părăsite. Iar unele drumuri nu au fost construite ca să te ducă undeva. Au fost construite ca să te scoată din omul care erai.