Amintirile vechii iubiri sunt ca un cavou ambulant
Purtat de propriul nostru schelet într-un vals delirant.
Plutește peste noi dogoarea, e timpul pentru tot:
Naștere și moarte, virtute ori
Pisica cugetă profund:
„Poete – nu te îmbăta cu stele,
Că vreau să mă joc și eu cu ele.
Doar steluțe în gheruțe,
Comete, rachete
Și poetul ce găsește torsul
În ochii unei fete.
Planete –
Raportez eveniment neașteptat.
Am ieșit la plimbare cu Timpul.
L-am ținut într-o lesă prea întinsă
Și a fugit într-o privire
Interzisă.
L-am lăsat liber.
L-am lăsat să colinde
în nopțile din
Dacă aș fi un om de știință aș ucide timpul
pentru a putea privi o eternitate
în ochii tăi.
Cum naiba pot unii să spună
că lumea se va sfârși într-o zi?
Multe lucruri au un
Poeții - niște jucării stricate
Stând cu mâinile la spate;
Doar niște jucării, imperfecte
Și vii.
Când trântești în a ta călimară
Aurora boreală
Poezia e o boală.
Dar de-așa boală curată
Inima
Să te pierd?
Ah, ce coșmar.
Dragostea-i un banc hilar;
Totuși spaima ce-mi răsare
Când privesc a ta plecare
Inima-mi pune pe jar.
Să te cred?
Nu te pierd!
Dragostea ne e datoare
Rând pe rând, la
Cum coboară noaptea-n dans de umbre
Peste certitudini vagi de orișiunde!
În ceasul acesta – tu doar pe tine te ai,
Răscolești în întuneric amintirea unui rai.
Rai ce zace încleștat
În al Nopții greu
Pisica cosmică revine în scenă
Pătrunsă de propria sa dilemă.
Ah, oare ce am înghițit, sunt regretele mele?
Nu nu, nici vorbă, e doar un ghemotoc
De stele.
Cu un mieunat prelung
Și cu spinarea
Visez o noapte-ntreagă de povești,
Când încă stai... când încă ești;
Respir o boltă-nstelată
De-o dragoste azi condamnată.
Și știu că, și de-această dată,
Mă-nvinuiești.
Unde ești?
Aripi negre-n
ÎNTÂIA ZI
Îmi pare că tu furi
mierea soarelui, îmbălsămând
pământul cu ale lui Orfeu dovezi
că a câștigat cuvântul.
Îmi pare că înseninezi
lava de topaz a mării:
ochi de profet, dar
Uneori simt că sunt ultima suflare dată de pământ
Înainte de a dispărea
Într-un punct
Înfășurat în brațe albe.
E acel moment în care Luna mușcă blând din mine
Respirându-se pe sine
Cât și eu
O mare este viața – un val repovestit
De aceeași făptură,
Însă, pe alocuri,
În altă măsură.
O altă poveste, aceeași gamă
Ce traiectul ne destramă
În lacul de aramă –
O ploaie caldă ce
FATĂ CU STELE ÎN PĂR
Fată cu stele în păr
Și cu mări de primăveri în ochi,
Tu m-ai ridicat de-atâtea ori
Peste plaiuri răstignite dincolo de nori,
Dincolo de viață, dincolo de timp –
Însă
PISICA
Suntem cu toții o pisică cosmică,
Ce se joacă, torcând
Cu al său ghem – timpul.
Mă uit la ciudata făptură în ochi
Și îi pipăi mustățile,
Concepând din greșeală o nouă galaxie
Sau
TOȚI SUNTEM UN MIEZ INERT
O, epifanie mătăsoasă
Ce din miez de noapte grațioasă,
Fără semne, mă pătrunzi.
Tu oglindești în tine și în mine
Trecutul și viitorul –
Mereu altfel, dar la
Cu duiumul, cu duiumul,
Nu îți pot uita parfumul –
Trece-o noapte, trec și trei,
Așa trainice scântei
N-am zărit decât pe soare.
Ridic arcul cu tăcere
Și fur constelații… ce durere!
Le culc într-un
FIORUL ALTFEL
Sunt solemn, sunt înfrânat,
Însă soarele e... vinovat.
A spart în bolta cerului un geam,
Găsindu-și pe nerăsuflate
Sălaș în ochii tăi – ca la carte.
Urmând o schemă divină,
Din ei s-a
STEA CE ÎMI EȘTI TU, AMORUL
Oh, stea ce îmi ești tu, Amorul,
Te ridică iar pe meleagul neumblării
Si așterne-ți raza ta cea dulce,
Dorul.
Munte al înțelepciunii, privesc pe geam
Stăpânii
Mă holbez în praful pufului de lună
Și aș vrea să te mai țin de mână.
Lungi copaci cu umbre dese
Își țes șoapte neînțelese.
Din geam în geam timpul se pierde
Purtat de vântul vieții noastre,
Numai
Mă nasc împreună cu poezia mea.
Ce prilej minunat-
O excursie-n infinit
Scânteind fotoni ai nemărginirii.
Tu îmi știi secretul firii.
Zbuciumare asumată
Peste timp ori peste-ocean
Și o
ACEL SUFLET
Lasă-mă să te sărut
Până dincolo de gât,
Să pătrund în al tău cuget
Până-n sufletul pierdut.
Ai aur și argint în păr,
Inima îmi zbiară de dor;
Simt că zburdă în
În sufletul tău
Crește un hău
Amețitor,
Mă simt dator
Să înțeleg logica soarelui,
Să înțeleg logica lunii
Și să sparg întreaga boltă
Până-mi întâlnesc străbunii.
Lucește pe cer
Un crud
TĂCERE ALBĂ
În noaptea noastră înțelegem
Că veacuri multe se perindă
Pe al timpului oglindă;
Selene doarme în descânt,
E-o tăcere albă ca mătasea pe pământ.
Ridică-ți gândul înspre
Se pierd în clopot clipele înaintașilor noștri
Coborând în văi de neconceput,
Se sfarmă-n dangăt dorința de început-
Pierdut e totul în calea morții.
Turlă înălțată peste vremuri imemorabile,
Difuz,
LH