Lucian-Horațiu Hînsa

Pisica cosmică revine în scenă Pătrunsă de propria sa dilemă. Ah, oare ce am înghițit, sunt regretele mele? Nu nu, nici vorbă, e doar un ghemotoc De stele. Cu un mieunat prelung Și cu spinarea

ÎNTÂIA ZI Îmi pare că tu furi mierea soarelui, îmbălsămând pământul cu ale lui Orfeu dovezi că a câștigat cuvântul. Îmi pare că înseninezi lava de topaz a mării: ochi de profet, dar

Uneori simt că sunt ultima suflare dată de pământ Înainte de a dispărea Într-un punct Înfășurat în brațe albe. E acel moment în care Luna mușcă blând din mine Respirându-se pe sine Cât și eu

FATĂ CU STELE ÎN PĂR Fată cu stele în păr Și cu mări de primăveri în ochi, Tu m-ai ridicat de-atâtea ori Peste plaiuri răstignite dincolo de nori, Dincolo de viață, dincolo de timp – Însă

PISICA Suntem cu toții o pisică cosmică, Ce se joacă, torcând Cu al său ghem – timpul. Mă uit la ciudata făptură în ochi Și îi pipăi mustățile, Concepând din greșeală o nouă galaxie Sau

TOȚI SUNTEM UN MIEZ INERT O, epifanie mătăsoasă Ce din miez de noapte grațioasă, Fără semne, mă pătrunzi. Tu oglindești în tine și în mine Trecutul și viitorul – Mereu altfel, dar la

FIORUL ALTFEL Sunt solemn, sunt înfrânat, Însă soarele e... vinovat. A spart în bolta cerului un geam, Găsindu-și pe nerăsuflate Sălaș în ochii tăi – ca la carte. Urmând o schemă divină, Din ei s-a

STEA CE ÎMI EȘTI TU, AMORUL Oh, stea ce îmi ești tu, Amorul, Te ridică iar pe meleagul neumblării Si așterne-ți raza ta cea dulce, Dorul. Munte al înțelepciunii, privesc pe geam Stăpânii

Mă nasc împreună cu poezia mea. Ce prilej minunat- O excursie-n infinit Scânteind fotoni ai nemărginirii. Tu îmi știi secretul firii. Zbuciumare asumată Peste timp ori peste-ocean Și o

ACEL SUFLET Lasă-mă să te sărut Până dincolo de gât, Să pătrund în al tău cuget Până-n sufletul pierdut. Ai aur și argint în păr, Inima îmi zbiară de dor; Simt că zburdă în

În sufletul tău Crește un hău Amețitor, Mă simt dator Să înțeleg logica soarelui, Să înțeleg logica lunii Și să sparg întreaga boltă Până-mi întâlnesc străbunii. Lucește pe cer Un crud

TĂCERE ALBĂ În noaptea noastră înțelegem Că veacuri multe se perindă Pe al timpului oglindă; Selene doarme în descânt, E-o tăcere albă ca mătasea pe pământ. Ridică-ți gândul înspre

Se pierd în clopot clipele înaintașilor noștri Coborând în văi de neconceput, Se sfarmă-n dangăt dorința de început- Pierdut e totul în calea morții. Turlă înălțată peste vremuri imemorabile, Difuz,

Sunt cuprins de-o rază roșie Izvorâtă din Infern, Dăruit voi fi cu tine Poeziei în etern. Viața mult ne-a mai bătut Dar pădurea-ncet se scoală, Prin timide unde lacul Udă pajiștea-n răcoare. În

NOAPTEA... Mergi agale, mergi agale Și tu crezi că ai scăpare Pe când noaptea stă și tace De milenii ea doar zace. Luna tremură a dubiu, Luna- licăr amorțit, Un statornic vals și

Nu îmi dau consimțământul De-a recuceri pământul; Însă îmi ridic privirea Și-mi admit descumpănirea. Un sărut nevinovat...doar atât, Și ce schimbat ! Multe nopți am cugetat Visând la noțiunea unui

În avans, în avans Te cuprind în al meu dans: Doar cu flori, doar cu flori Și cu ochi pătrunzători; Alte veacuri, alte veacuri De plăceri nu te mai saturi, E căldura unui DA Rostit acum pe buza