Pisica

Îmi pare ca o replică la poezia lui Sorescu: „Superstiție". E o replică în aparență mai blândă, dar de data asta influența pisicii depășește nivelul planetar. Interesantă imagine!

mai ales fiindcă îm anul 2012, în vol Patria la care mă întorc, poemul Azi nu-i voi da cu piciorul fericirii, scriam despre o metaforă asemănătoare cu aceea din primul vers al poemului:

iubind fericirea am îmblânzit
până și moartea
pisica neagră ce împinge ghemul
de lână albastră prin univers


desigur, metafora din poemul de faţă are alte valenţe, face trimitere la conştiinţa colectivă, la Kant, tocmai de aceea îmi place cum este formulată:

Suntem cu toții o pisică cosmică,
Ce se joacă, torcând
Cu al său ghem – timpul.

mai adaug şi torsul care se răsfrânge blând, ca un semn al afecţiunii, al ataşamentului, al unei iubiri care transcende limbajul cuvintelor.

Şi cred că, subtil se poate vorbi şi de un daimon stănescian. Nu e înger, nu e leu, e pisică. E motanul din balada cu acelaşi nume... în care îşi dorea poetul să se întrupeze.