Pe plapumă de lună

Se simte intenția de a crea o poezie a stării. Și nu numai. Și a tăcerii + contopirii cu ceva mai vast decât sinele. Direcția asta poate să funcționeze, dar efectul rămâne mai mult declarat decât trăit. Limbajul e într-adevăr amplu, dar uneori alunecă în abstract și în formule prea familiare, fără să ofere ancore concrete sau o surpriză de imagine care să țină atenția trează. Versuri ca „tihna stranie / și moartea calmă deopotrivă” sau „plapuma de lună” au o intenționalitate lirică specifică, dar riscă să pară că se sprijină mai mult pe sonoritate decât pe conținut real. Textul ar câștiga mult dacă ai încerca să spui mai puțin și mai precis + să renunți la formulări care par să repete aceeași idee în cerc. E un început bun textul, dar destinația cred că ar trebui să fie ceva mai asumat și mai personal.

Vă mulțumesc mult pentru lectură și observații. Într-adevăr, intenția mea a fost mai puțin una confesiv-personală și mai mult aceea de a sugera o stare universală, la care oricine poate ajunge, poate doar pentru o clipă: sentimentul acela de contopire în tăcere, dincolo de timp și de sine. Am preferat un limbaj mai amplu, incantatoriu, tocmai pentru a evoca acea „revărsare” de trăire care nu încape ușor în formule economice. Este o stare cât se poate de trăită — iar cei care au atins, fie și o singură dată, acel tip rar de liniște, cred că vor înțelege exact la ce mă refer. Mă bucur că ați simțit direcția.