Lucian-Horațiu Hînsa

Poeții - niște jucării stricate Stând cu mâinile la spate; Doar niște jucării, imperfecte Și vii. Când trântești în a ta călimară Aurora boreală Poezia e o boală. Dar de-așa boală curată Inima

Cu duiumul, cu duiumul, Nu îți pot uita parfumul – Trece-o noapte, trec și trei, Așa trainice scântei N-am zărit decât pe soare. Ridic arcul cu tăcere Și fur constelații… ce durere! Le culc într-un

Să te pierd? Ah, ce coșmar. Dragostea-i un banc hilar; Totuși spaima ce-mi răsare Când privesc a ta plecare Inima-mi pune pe jar. Să te cred? Nu te pierd! Dragostea ne e datoare Rând pe rând, la

Cum coboară noaptea-n dans de umbre Peste certitudini vagi de orișiunde! În ceasul acesta – tu doar pe tine te ai, Răscolești în întuneric amintirea unui rai. Rai ce zace încleștat În al Nopții zeu

Când două inimi bat în armonie Se trezește rodul primăverii Ce-nflorește-o veșnicie. Imaculat dar imperfect, primesc acest defect ce ne-a fost dat din rodul unei dimineți înseninate. Culeg lacrimile

Mă holbez în praful pufului de lună Și aș vrea să te mai țin de mână. Lungi copaci cu umbre dese Poartă șoapte neînțelese. Din geam în geam timpul se pierde Purtat de vântul vieții noastre, Numai

Din izvorul tăcerii îmi șlefuiesc mormântul, Din durerea soarelui, îmi iluminez pământul. Și-mi tihnește a spera C-o moarte astfel nu e rea... O tăcere arzătoare Mă cuprinde pân' la soare. Timpul –

O mare este viața – un val repovestit De aceeași făptură, Însă, pe alocuri, În altă măsură. O altă poveste, aceeași gamă Ce traiectul ne destramă În lacul de aramă – O ploaie caldă ce

Visez o noapte-ntreagă de povești, Când încă stai... când încă ești; Respir o boltă-nstelată De-o dragoste azi condamnată. Și știu că, și de-această dată, Mă-nvinuiești. Unde ești? Aripi negre-n

Îmi complic iar existenta Căutându-mi chintesența- Filosofez doar nebunii, Kilograme-ntregi de poezii. Ironic sau neironic, Drumul mi-e mereu deschis Și vă spun nu! Nu-i un vis, Un poet e-n

În glorie deplină Întâmpin ruină! Columnă marmoree, A ta istorie, A ta platonică izbândă E aur, purpură, scânteie - Fi-va veșnic o grandoare, O splendoare, A ta mândră epopee! Triglife

Ceas al nopții din infern- Tu când mă chemi, eu te blestem; Se intreabă azi Zădărnicia Cum de-mi caut armonia... Oh întreabă-te, tu, dar Cum de-un suflet solitar Își vânează veșnicia Când de-o vreme,