Lucian-Horațiu Hînsa

PE PLAPUMĂ DE LUNĂ Uneori simt că sunt ultima suflare dată de pământ Înainte de a dispărea Într-un punct Înfășurat în brațe lungi de catifea. E acel moment în care Luna mușcă blând din

ACEL SUFLET Lasă-mă să te sărut Până dincolo de gât, Să pătrund în al tău cuget Până-n sufletul pierdut. Ai aur și argint în păr, Inima îmi zbiară de dor; Simt că zburdă în

Sunt cuprins de-o rază roșie Izvorâtă din Infern, Dăruit voi fi cu tine Poeziei în etern. Viața mult ne-a mai bătut Dar pădurea-ncet se scoală, Prin timide unde lacul Udă pajiștea-n răcoare. În

Odată te-am citit in stele, tu- debut al bunăstării mele. Un Adam în paradis, izgonind gândirea moralizatoare, am răpus adevărul și minciuna și-am sădit din cel mai minunat mormânt o lume

NOAPTEA... Mergi agale, mergi agale Și tu crezi că ai scăpare Pe când noaptea stă și tace De milenii ea doar zace. Luna tremură a dubiu, Luna- licăr amorțit, Un statornic vals și

Din izvorul tăcerii îmi șlefuiesc astăzi mormântul, Din durerea soarelui, eu astăzi, îmi iluminez pământul. Și-mi convine a spera C-o moarte astfel nu e rea... O tăcere arzătoare Mă cuprinde pân' la

Sunt ca o frunză pierdută în adâncul vast al nimicniciei Ce și-a ars în rug plăcerea, Și patima veciei... Și sete mi-e de viață, și sete de-armonie Căci umbră văd în față, Și în spate nimeni

STEA CE ÎMI EȘTI TU, AMORUL Oh, stea ce îmi ești tu, Amorul, Te ridică iar pe meleagul neumblării Si așterne-ți raza ta cea dulce, Dorul. Munte al înțelepciunii, privesc pe geam Stăpânii

DILEMA PISICII Pisica cosmică revine în scenă Pătrunsă de propria sa dilemă. Ah, oare ce am înghițit, sunt regretele mele? Nu nu, nici vorbă, e doar un ghemotoc De stele. Cu un mieunat

FATĂ CU STELE ÎN PĂR Fată cu stele în păr Și cu mări de primăveri în ochi, Tu m-ai ridicat de-atâtea ori Peste plaiuri răstignite dincolo de nori, Dincolo de viață, dincolo de timp – Însă

VALUL CLIPEI O mare este viața – un val repovestit De aceeași făptură, Însă, pe alocuri, În altă măsură. O altă poveste, aceeași gamă Ce traiectul ne-o destramă În lacul de aramă – O

FIORUL ALTFEL Sunt solemn, sunt înfrânat, Însă soarele e... vinovat. A spart în bolta cerului un geam, Găsindu-și pe nerăsuflate Sălaș în ochii tăi – ca la carte. Urmând o schemă divină, Din ei s-a

Trasez o linie nesfârșită De-o tăcere nemaiauzită... Până ieri am adormit. Dar o toamnă încântătoare Mi-a proptit visul de-un soare- Conștient sunt, ai sosit. Se curmă-n clipe

O picătură din sufletul tău s-a desprins, imaculat, Purtată de un vânt al liniștirii, într-un dans lin și cadențat. A coborât pe coardele sufletului trist, În adâncul împietrit in taină Dezgolind

Cu duiumul, cu duiumul, Nu îți pot uita parfumul – Trec o noapte, două, trei, Așa trainice scântei N-am zărit decât pe Soare. Ridic arcul cu tăcere Și fur constelațiile… ce durere! Le culc într-un

Niciodată gol, Suflă-n mine un Eol: Aripi peste univers Într-un vers, într-un vers. Mă desprind de-a ta plecare Cu pământul în spinare, Înfrățit cu-a nopții taină Flori de stele pe-a mea haină. Nu

Se pierd în clopot clipele înaintașilor noștri Coborând în văi de neconceput, Se sfarmă-n dangăt dorința de început- Pierdut e totul în calea morții. Turlă înălțată peste vremuri imemorabile, Difuz,

TĂCERE ALBĂ În noaptea noastră înțelegem Că veacuri multe se perindă Pe al timpului oglindă; Selene doarme în descânt, E-o tăcere albă ca mătasea pe pământ. Ridică-ți gândul înspre