Sunt cuprins de-o rază roșie
Izvorâtă din Infern,
Dăruit voi fi cu tine
Poeziei în etern.
Viața mult ne-a mai bătut
Dar pădurea-ncet se scoală,
Prin timide unde lacul
Udă pajiștea-n răcoare.
În
NOAPTEA...
Mergi agale, mergi agale
Și tu crezi că ai scăpare
Pe când noaptea stă și tace
De milenii ea doar zace.
Luna tremură a dubiu,
Luna- licăr amorțit,
Un statornic vals și
Nu îmi dau consimțământul
De-a recuceri pământul;
Însă îmi ridic privirea
Și-mi admit descumpănirea.
Un sărut nevinovat...doar atât,
Și ce schimbat !
Multe nopți am cugetat
Visând la noțiunea unui
În avans, în avans
Te cuprind în al meu dans:
Doar cu flori, doar cu flori
Și cu ochi pătrunzători;
Alte veacuri, alte veacuri
De plăceri nu te mai saturi,
E căldura unui DA
Rostit acum pe buza
Spre răsărit privesc senin,
Resemnat și înmiresmat
Cu-acest praf de dor divin;
Puritatea îmi e ușa
Ce-mi aprinde-n zbor cenușa,
Durerea mi-este vânt străin.
Ridicat peste întuneric,
Colindat eu mult
O flacără târzie în neant,
Un hău de necuprins, agonizant,
O gheață-n templu-nstrăinat-
Moartea astfel te-a legat.
În abis de ape-adânci
Răsar umbre, răsar stânci-
Cu-o privire le scrutezi
Și-ntr-o
Niciodată gol,
Suflă-n mine un Eol:
Aripi peste univers
Într-un vers, într-un vers.
Mă desprind de-a ta plecare
Cu pământul în spinare,
Înfrățit cu-a nopții taină
Flori de stele pe-a mea haină.
Nu
O picătură din sufletul tău s-a desprins, imaculat,
Purtată de un vânt al liniștirii, într-un dans lin și cadențat.
A coborât pe coardele sufletului trist,
În adâncul împietrit in taină
Dezgolind
Ceas al nopții din infern-
Tu când mă chemi, eu te blestem;
Se intreabă azi Zădărnicia
Cum de-mi caut armonia...
Oh întreabă-te, tu, dar
Cum de-un suflet solitar
Își vânează veșnicia
Când de-o vreme,
Iubite călător,
Nu îmi spune că ți-e dor!
...Oh- când lucește luna-n zare
Îmi așterne gânduri clare;
Simt un dor apăsător,
Simt că mor.
Iubite împărat
Mai tot timpul tu ai stat
Pe-un pământ
Tremură lacul.
Tremură lacul
oglindind copacul;
ale sale unde
vântul pătrunde
ca înamoratul.
Adormit eu stau cu tine.
Adormit eu stau cu tine
prins în vraja ce mă ține-
căci cerul mi-e frate și luna
Deplâng rănile pustietății
Ce-mi îngăduie să simt, însetat de zori, tânjind, flăcările realității.
Ca un sfinx îndoliat pierdut in zări, cufundat în depărtări apuse
Îmi ridic privirea și suspin,
În glorie deplină
Întâmpin ruină!
Columnă marmoree,
A ta istorie,
A ta platonică izbândă
E aur, purpură, scânteie -
Fi-va veșnic o grandoare,
O splendoare,
A ta mândră epopee!
Triglife
Îmi complic iar existenta
Căutându-mi chintesența-
Filosofez doar nebunii,
Kilograme-ntregi de poezii.
Ironic sau neironic,
Drumul mi-e mereu deschis
Și vă spun nu! Nu-i un vis,
Un poet e-n
Pe buzele tale ia naștere sufletul meu.
Sunt niște buze scăldate în licoarea ce-o simt numai eu:
Niște buze înflăcărate
De un lung șir de stele înarmate
Cu dezamăgiri,
Cu zeci și zeci de
Trasez o linie nesfârșită
De-o tăcere nemaiauzită...
Până ieri am adormit.
Dar o toamnă încântătoare
Mi-a proptit visul de-un soare-
Conștient sunt, ai sosit.
Se curmă-n clipe
Azi mă-mbăt cu tot ce mă învinge.
Orice flacără murdară lumina tinereții stinge.
Însă sub a nopții insistență
Înțelesurile toate-mi tac. Absență.
Mă spovedesc de aparențe
Și plutesc în
Sper ca într-o zi
Noi doi ne vom regăsi;
Scriu rânduri, le aștern pe cer,
Stelelor îndepărtate nu încetez să te mai cer.
Cercetez harta universului
Și aplic logica versului:
Rime împrăștiate peste
Când două inimi bat în armonie
Se trezește rodul primăverii
Ce-nflorește-o veșnicie.
Imaculat dar imperfect, primesc acest defect
ce ne-a fost dat din rodul unei dimineți înseninate.
Culeg lacrimile
Noaptea asta mă distrugi.
Dar chiar de sufletul mi-l frângi,
Înțeleaptă-i vraja ta...
Distrugându-mă, înviu.
Un dor încredințat legendelor de demult-
Precaut pășesc pe țărmul
Sunt ca o frunză pierdută în adâncul vast al nimicniciei
Ce și-a ars în rug plăcerea,
Și patima veciei...
Și sete mi-e de viață, și sete de-armonie
Căci umbră văd în față,
Și în spate nimeni
Din izvorul tăcerii îmi șlefuiesc mormântul,
Din durerea soarelui, îmi iluminez pământul.
Și-mi tihnește a spera
C-o moarte astfel nu e rea...
O tăcere arzătoare
Mă cuprinde pân' la soare.
Timpul –
Ideal de biruință
Oglindit în flori de prisosință-
Cu tine am luptat în van,
Vis măreț, nepământean.
În veci, în veci voit-am să m-ascund
De întunericul cel din afund,
Însă ceea ce simt
Deschid rănile trecutului
Și mă las pradă sărutului.
Sângerez?
Inima mă înspăimântă
Când privirea ți se-avântă,
Tu ai ochi sublimi și verzi.
Pe unde ai pătruns?
Și cine te-a adus?
Poate briza
LH